(gr. καθολικός catolicos = universal)
confesiune creştină apărută în Biserica creştină în sec. XI (1054), când s-a făcut despărţirea Bisericii, în cea de Apus şi cea de Răsărit, determinată de anumite formulări diferenţiate ale unor puncte de doctrină. Şeful Bisericii catolice a devenit episcopul Romei, care a luat denumirea de Papa de la Roma. Biserica catolică promovează ideea unei Biserici universale deasupra naţiunii o formă de imperialism religios. Ruptura Bisericii de Apus de cea de Răsărit s-a numit
Marea Schismă (1054), care a marcat şi caracteristicile deosebite dintre cele două Biserici. În timp ce Biserica de Răsărit a păstrat normele stabilite de Sinoadele ecumenice, din primele veacuri ale organizării Bisericii creştine, Biserica romano-catolică a creat inovaţii atât în domeniul doctrinei (Filioque, Euharistia, Purgatoriul, Primatul papal), cât şi în cel cultic, ca: întrebuinţarea azimei (pâine nedospită) la Sfânta Euharistie, pâine numită hostia (vezi şi
hostia ); au creat sărbători speciale ale Sfintelor Specii sau elementelor euharistice, cultul Inimii lui Iisus, reformarea rânduielii Sfintei Liturghii (pe care o numesc
Missa (vezi şi
missa ); celibatul preoţilor, inovaţii în ţinerea postului (postul lacto-vegetarian, spre deosebire de cel ortodox, care este numai vegetarian, deci mai auster) etc. În domeniul artei creştine introduc sculptura monumentală (statuară) în biserică, (la ortodocşi sunt numai icoane) şi muzica instrumentală în cult (vezi
orga ) etc; vezi şi
primatul papal .