După moartea Stareţului Elefterie (1990), cea mai mare parte a fraţilor s-au răspândit, "rămânând unul sau doi". Pentru aproximativ un an de zile (august 1990-august 1991) se va forma o nouă obşte sub Protosinghelul Modest Zamfir, fost stareţ al Mănăstirii Cocoşu (Tulcea).

La 17 septembrie 1991 Ierom. Gheorghe Avram - vieţuitor la Mănăstirea Cocoşu, unde a fost pe rând chelar, şofer, apoi econom al Mănăstirii - era numit egumen al Mănăstirii Dervent. Actualul stareţ, Pr. Andrei Tudor când a venit pentru prima dată la Mănăstirea Dervent la 28 septembrie 1991 "în recunoaştere", a găsit doar 5 vieţuitori: Ierom. Gh. Avram (stareţ de 10 zile), Pr. Movileanu Lazăr, - ambii de la Cocoşu, Ierod. Dionisie Ulezu (şoferul Mănăstirii), fraţii Matei şi Ion. Alături de ei se afla şi "mama Atena" (Spirea Tena), cea care se îngrijise îndeaproape de întreţinerea bisericii de la Dervent în perioada de grea încercare comunistă. În puţin timp stareţul Gheorghe, om tenace şi muncitor dar şi cu dragoste de mănăstire, va forma o obşte care în 1993 număra 24 de vieţuitori.

"În urma incidentului de la Peştera Sfântului Apostol Andrei" - pe atunci un schit al Mănăstirii Dervent, situat la 30 de km - când monahul Nicodim, ctitorul mănăstirii, este accidentat mortal - jumătate din obşte va pleca la "Peşteră". Dintre aceştia îi putem amintii pe ieromonahul Sava şi pe ierodiaconul Teotim. La Dervent au rămas doar câţiva vieţuitori (ieromonahii Gheorghe şi Andrei, ierodiaconul Elefterie, rasoforul Varnava, fraţii Gheorghe din Năvodari, Mihai, Alexandru din Covasna, şi un altul) ce au dus pe mai departe atât slujbele de zi şi de noapte, cât şi construirea clădirii ce atunci era la începutul ei. În aprilie 1993 numărul lor creşte, căci pe lângă Preotul Gheorghe Avram erau acum: doi ierodiaconi şi "zece frăţiori", cu sau fără armata făcută.

[ Data Publicării: 2008-04-12 14:04:10 ]

Venind dinspre Ostrov, însoţit prin încremenirea fierbinte a locului doar de curgerea senină a Dunării, călătorul zăreşte la un moment dat un deal ce se termină aproape de soare cu turlele strălucitoare ale unei biserici. Apropiindu-se de acest loc, care sfidează cu măreţie pustietatea din jur, călătorul va fi plăcut surprins să observe un complex monahal care uneşte într-o armonioasă împletire trecutul şi prezentul, istoria şi spiritualitatea, tradiţia şi contemporaneitatea.

Pe latura de vest, un zid masiv de piatră cu contraforturi, decorat în partea superioară cu un parapet-friză, aminteşte de vechea cetate care a existat pe acest loc în secolele IX-XI. La un moment dat, zidul se întrerupe pentru a face loc unui monument sculptat în piatră, cu vechi simboluri creştine, care se înalţă biruitor deasupra întregii văi, dorind parcă să descopere călătorului uimit că aici nu se află o cetate obişnuită, ci o fortăreaţă a creştinismului pe care Sf. Apostol Andrei l-a sădit pe aceste meleaguri încă din primele veacuri. Monumentul este o reproducere după cel construit în anul 1909 în satul Izvoare, comuna Lipniţa. În partea de sus se află inscripţia: "Nimic fără Dumnezeu", iar la bază adăposteşte o fântâniţă, simbol al apei vii care izvorăşte din cuvintele Sfintei Evanghelii.

De o parte şi de cealaltă a acestui zid de cetate se ridică două clădiri care reprezintă parcă simbolurile a două culturi îngemănate: pe latura de nord - o clădire în stil citadin, cu o linie arhitecturală modernă, iar pe cea de sud un lanţ de clădiri cu o arhitectură tradiţională dobrogeană. Fără a veni în antiteză, clădirile din cele două laturi ale mănăstirii creează o armonie unică între stilul popular şi cel cult, iar prin zidul de cetate sunt proiectate într-un trecut istoric care le conferă o aură de mister.

În mijlocul acestui tablou, doi tei bătrâni îşi unesc coroana într-o imensitate verde care parcă ia sub ocrotirea ei întregul aşezământ. Dacă, fascinat de surprinzătoarea imagine care i se aşterne în faţa ochilor, călătorul se va opri din drum pentru a vizita acest complex monahal, va descoperi în interiorul lui taine şi frumuseţi cu mult mai mari.

» Continuare: ...