Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » Cruce Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

Cruce

(lat. crux,-cis)
Sfânta Cruce — este simbol al răscumpărării omului şi constituie un obiectiv important al cultului creştin. Acest obiect de tortură la păgâni a fost sfinţit prin sângele Mântuitorului răstignit şi a devenit instrument de mântuire, semn distinctiv de mândrie şi laudă pentru creştini. Păgânii numeau pe creştini adoratori ai crucii (σταυρόλατραι — stavrolatrai; lat. crucicolae). Cultul creştin al crucii era viu încă din primele trei veacuri; creştinii făceau semnul Crucii în toate momentele vieţii lor (la culcare, la trezire, la masă, la muncă etc). În vremea persecuţiilor era folosită sub formă de simboluri: ancoră, trident (crux comissa) sau monogramul în variante precum: XXXXX, XXXXX, — crux decussata, aflată pe monumente funerare. După încetarea persecuţiilor crucea latină se impune definitiv (TTT), în locul crucii monogramatice. Descoperirile arheologice din Palestina au arătat că semnul Crucii a fost folosit chiar de prima comunitate creştină din Ierusalim; începând din sec IV, cinstirea Crucii s-a generalizat, manifestându-se public şi intrând în cultul divin oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit şi două evenimente istorice: minunea apariţiei pe cer a semnului crucii, care încurajează pe Constantin cel Mare în lupta cu Maxenţiu, pe care îl biruieşte, punând-o ca emblemă pe steaguri, iar apoi pe actele oficiale şi chiar pe monede şi interzicând a mai fi răstigniţi pe cruce condamnaţii la moarte. Altă minune a fost descoperirea Crucii Mântuitorului (anul 326), chiar pe locul răstignirii Lui. Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a înălţat o mare biserică pe locul calvarului (biserica Sfântului Mormânt) şi alta pe locul unde s-a aflat Crucea răstignirii (basilica Sfintei Cruci), unde a fost sfinţită în ziua de 13 sept, anul 335, când a început şi venerarea Sfintei Cruci în cultul creştin. Doctrina (învăţătura) Bisericii despre cultul Sf. Cruci a fost formulată de sinodul VII ecumenic (Niceea 787) şi completată de sinodul local de la Constantinopol (869), când s-a stabilit şi doctrina despre cinstirea Sfintelor icoane: cinstirea Sf. icoane, a Sf. Evanghelii şi a Sf. Cruci trebuie să fie egală. Cultul Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxă se manifestă prin:
  1. Slujbele speciale compuse în cinstea şi lauda ei, ca: Acatistul Sfintei Cruci (în Ceaslovul mare), rugăciuni şi imne, cântări (din Octoih) pentru cele două zile de post din săptămână (miercuri şi vineri), zile închinate amintirii şi cinstirii Crucii şi Patimilor Domnului;
  2. Sărbătorile închinate ei: Înălţarea Sfintei Cruci (gr. Ἡ ὕψωσις τοῦ σταυροῦ — i ipsosis tou stavrou sau σταυροφανεία. ἡ — stavrofaneia; slv. Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie numită în popor şi Cârstov (de la slv. Krestovu deni = ziua Crucii sau Cristovul viilor, pentru că este ziua când începe culesul viilor). Ziua aceasta se posteşte, căci aminteşte de Patimile şi moartea Mântuitorului. A doua sărbătoare este Duminica Crucii (Duminica a treia din Postul Paştelui); sărbători (fără ţinere) mai avem: Scoaterea cinstitului lemn al Sf. Cruci — 1 august (în amintirea eliberării grecilor de sub saracini, sec. XII) şi Arătarea semnului Sf. Cruci împăratului Constantin (7 mai);
  3. Dovada cultului crucii în pietatea poporului sunt crucile memoriale şi troiţele de lemn şi piatră, presărate la răscruci, pe drumurile ţării.

Facerea semnului Sfintei Cruci este primul gest creştin pe care îl învaţă copilul încă din primii ani ai săi, semn fără care omul credincios nu-şi începe ziua de muncă, nu se aşează şi nu se scoală de la masă şi cu care se culcă liniştit pentru somnul de noapte. Mărturisirea dreptei credinţe este Sf. Cruce, prin care credincioşii recunosc unitatea divină în Sf. Treime şi cred în jertfa mântuitoare a lui Hristos, Care pe cruce S-a răstignit pentru mântuirea neamului omenesc. Renunţând a face semnul Sfintei Cruci, cei rătăciţi, sectanţii, neagă aceste adevăruri pe care se fundamentează Biserica lui Hristos. Sectanţii şi-au făcut religia lor, redusă la discursuri (pe care ei le numesc predici), la cântări compuse de ei şi la citiri de psalmi, dând astfel cultului un caracter laic şi renunţând la toate dogmele Bisericii creştine. Sectanţii au dat creştinismului „un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume“. Sf. Apostol Pavel, în Epistolele trimise către Bisericile (comunităţi creştine) înfiinţate de el în călătoriile sale misionare (Epistole păstrate în Noul Testament), vorbeşte de această categorie de aşa-numiţi „credincioşi“, care răstălmăcesc adevărul Evangheliei lui Hristos şi răspândesc învăţături greşite printre primii creştini (aşa cum se întâmplă şi azi).



Site-ul oficial al Arhiepiscopiei Tomisului
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact