(lat. capella)

— termen folosit probabil mai întâi pentru o mică biserică (paraclis) din palatul regilor merovingieni (sec. VIII, prima dinastie de regi ai Franţei), în care se păstra, ca o relicvă sfântă, cappa (cappella) adică mantaua purtată de Sf. Martin de Tours, patron al Franţei. Episcop de Tours în anul 371, el a propovăduit creştinismul în Galia. Fusese soldat în armată, unde-şi împărţea mantaua cu un sărac, fiind cunoscut pentru bunătatea şi firea sa milostivă. Originea capelelor se găseşte în antichitatea greco-romană, când familiile aveau în casele proprii mici altare pe care aduceau ofrande în memoria strămoşilor. Şi creştinii din primele veacuri, înainte de construirea bisericilor, săvârşeau cultul divin în casele creştine cu spaţii mai largi. Chiar şi după ce bisericile s-au înmulţit, s-a păstrat obiceiul de a se construi câte o încăpere specială pentru rugăciune în castele, în incinta unor instituţii (şcoli, regimente, închisori), care au luat numele de paraclise şi capele (vezi şi paraclis ). În marile biserici catolice care au mai multe altare, fiecare altar este o capelă.