(lat. calendarium), popular Călindar

— la romani se numea cartea în care se consemnau schimbările de lună; este o modalitate străveche de măsurare a timpului; rădăcinile calendarului le găsim în Sfânta Scriptură, chiar de la crearea lumii, când se stabileşte măsurarea timpului după mersul astrelor („Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii». A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele“ (Facere 1, 14 şi 16). La început, calendarul s-a întemeiat pe mişcarea astrelor şi mai ales a lunii şi a soarelui. Legat de ocupaţiile omului, s-a ales ca unitate de măsură a trecerii timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale soarelui la meridian sau cât ţine o rotaţie completă a pământului în jurul axei sale. Ca unităţi submultiple de măsură, ziua s-a împărţit în ore, ora în 60 de minute, minutul în 60 de secunde. Intervalul de timp dintre două faze consecutive ale lunii, ex. dintre luna nouă şi primul pătrar sau de la primul pătrar la luna plină, de la luna plină la ultimul pătrar ş.a.m.d., interval care durează aproximativ şapte zile, a dat săptămâna, iar luna lunară este intervalul de timp în care luna face o rotaţie completă înjurul pământului. Intervalul de timp în care pământul face o rotaţie completă în jurul soarelui, sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocţiul de primăvară, se numeşte anul tropic, adică anul solar sau astronomic. Ca şi ziua solară, anul tropic este în legătură cu ocupaţiile omului, în aceeaşi ordine a anotimpurilor. Anul tropic este de aproximativ 365 de zile şi un sfert de zi sau exact 365 de zile, 5 ore, 49 minute şi 45 de secunde. Deci, fiindcă anul tropic nu este format dintr-un număr exact de zile, având în plus o zi ce ar fi trebuit să se împartă în două fracţiuni, câte una la doi ani consecutivi, s-a adoptat ca unitate de măsură anul civil sau Calendaristic. Acesta este un an convenţional, obţinut din anul tropic, prin înlăturarea fracţiunii de zi. Pentru a se stabili o coincidenţă a anului civil cu cel astronomic, s-a căutat, în diferite moduri, să se aducă din timp în timp corectări calenadrului. Acest lucru l-a făcut, în anul 46 î.Hr., astronomul alexandrin (Egipt) Sosigene, pe vremea împăratului roman Iuliu Cezar. De aceea calendatul revizuit de Sosigene s-a numit calendarul iulian. Sosigene a restabilit mai întâi coincidenţa anului civil cu cel astronomic; apoi a restabilit pentru viitor durata anului calendaristic la 365 de zile. Pentru că diferenţa de 5 ore, 48 minute şi aproape 46 de secunde, cu care durata anului solar (tropic) depăşeşte pe cea a anului civil sau calendaristic, durată care în patru ani face o zi, Sosigene a hotărât ca această zi să fie adăugată din patru în patru ani şi astfel avem un an bisect, din patru în patru ani (catolic: bissextilius, adică un an de 366 de zile). În felul acesta coincidenţa (echivalenţa) anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare patru ani. Calendarul stabilit de Sosigene şi întrebuinţat în tot Imperiul roman, începând din anul 46 î.Hr., a fost moştenit şi de creştini. Aceştia au introdus sărbătorile creştine şi sistemul de împărţire a lunilor în săptămâni (grupate de câte şapte zile) după sistemul moştenit de la evrei, înlocuind astfel octada romană (romanii aveau săptămâna de opt zile, octadă); creştinii au înlocuit şi sistemul roman de numerotare inversă a zilelor lunii, în calende, ide şi none („indus“, plural „ide“, adică a treisprezecea zi din lună; în afară de 15 a lunii). „Nonae-nonarum“, „nonele“ cădeau în ziua a cincea din lună (cu nouă zile înainte de ide, de aceea se şi numeau none); în lunile când idele cădeau în ziua a cinsprezecea, nonele cădeau în ziua a şaptea. Denumirile lunilor anului şi zilele săptămânii păstrate în limba română sunt de origine latină; ele erau aceleaşi întrebuinţate pe vremea romanilor, în afară de sâmbăta, de origine iudaică (sabat), dar venită în lb. română tot prin filiera latină (sabbatum). Calendarul iulian întocmit de Sosigene (365 de zile şi 6 ore) neglija o mică diferenţă de 11 minute şi 14-16 secunde pe an) cu care anul civil sau calendaristic este de fapt mai lung decât cel tropic sau astronomic. Această mică diferenţă a ajuns însă în durata unei zile după 128 de ani, ceea ce a făcut ca anul civil al calendarului iulian să rămână în urma celui astronomic cu o zi la 128 şi cu 3 zile la fiecare 384 ani. Această diferenţă s-a remarcat mai ales datorită datei Paştelui. Data Paştelui este variabilă de la un an la altul, fiind legată, pe de o parte, de un termen solar fix şi anume echinocţiul de primăvară, iar pe de altă parte, de o dată variabilă, şi anume luna plină de primăvară, adică prima lună plină de după echinocţiu (numită şi luna pascală), echinocţiu pe care Sosigene îl fixează la 21 martie. Aceasta a coincis cu Sinodul I Ecumenic (325), fapt care i-a decis pe participanţii la Sinod să considere data de 21 martie ca dată a echinocţiului de primăvară. Acest echinocţiu ipotetic (21 martie) ajunsese în sec. XVI, la o diferenţă de 10 zile, ceea ce făcea să se calculeze greşit şi luna pascală (prima lună nouă după 21 martie), deci şi data Paştelui. Această greşeală a calendarului iulian, semnalată încă din sec. XIII şi XIV de către calendariştii apuseni şi răsăriteni, a fost îndreptată în Apus prin „reforma gregoriană“ a calendarului. Ea a fost iniţiată de Sinodul din Trident, în 1582, sub papa Grigore al XIII-lea, cu concursul astronomului italian, Luigi Lilio (Aloisius Lilius). S-au suprimat cele zece zile cu care anul civil rămăsese în urma celui astronomic (tropic) ziua de 5 octombrie, devenind 15 octombrie. Astfel echinocţiul de primăvară din 1583 a fost readus la 21 martie, cum fusese în anul Sinodului I Ecumenic. Tot acum (în 1583) s-a hotărât ca dintre anii bisecţi seculari (1600,1700,1800 etc.) să rămână bisecţi numai cei care se împart exact la patru, iar ceilalţi să fie socotiţi comuni (adică de 365 zile); de ex. anii 1600 şi 2000 vor fi socotiţi bisecţi, pe când 1700, 1800 şi 1900 rămân ani comuni. Astfel, prin suprimarea din când în când a ultimei zile a anului bisect (a 366-a zi) se asigură, pe o perioadă de timp mai mare (cam la 3400 de ani), coincidenţa anului civil cu cel astronomic. Acest calendar, rezultat prin reforma din 1582, s-a numit Calendarul gregorian, după numele papei Grigore al XIII-lea, care a făcut reforma. Din 1582 până prin 1900, diferenţa dintre cele două calendare (iulian şi gregorian) a crescut de la 10 zile la 13 zile. Calendarul gregorian a fost adoptat treptat (în sec. XVI-XVIII) de toate bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus; în secolele XIX-XX a fost adoptat de unele state africane şi asiatice necreştine, ca: Japonia (1873), China (1912), Turcia (1926), Egipt (1928) ş.a. Bisericile Ortodoxe de răsărit n-au acceptat reforma gregoriană din sec. XVI din motive de ordin confesional, şi au menţinut calendarul neîndreptat (iulian) care se va numi şi stil vechi sau ortodox, prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi stil nou sau catolic. Începând însă de la sfârşitul sec. XIX şi până după primul război mondial, calendarul gregorian (stilul nou) a fost adoptat oficial, în viaţa civilă, de toate statele popoarelor ortodoxe: în Bulgaria şi Rusia în 1918, în Serbia şi România în 1919, în Grecia în 1923. Nevoia de uniformizare a calendarului în toate domeniile vieţii publice, a determinat Bisericile Ortodoxe să îndrepte şi calendarul bisericesc, în acest scop s-a ţinut, în 1923, un Congres internaţional la Constantinopol. Congresul a făcut o nouă îndreptare a calendarului, printr-un sistem de calculare a anilor bisecţi mult mai bun decât cel gregorian, suprimându-se şi diferenţa de 13 zile. Prin noul calcul se asigură coincidenţa anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult mai mare (c. 4400 de ani), în loc de 3400 de ani, ca în cel gregorian. Dar chiar şi după acest Congres, unele Biserici Ortodoxe autocefale au continuat să rămână încă până azi cu stilul vechi (adică cu calendarul iulian neîndreptat), ca: Biserica rusă, Biserica sârbă, Bisericile din Patriarhia Ierusalimului şi mănăstirile de la Muntele Athos. Credincioşii care ţin încă stilul vechi se numesc stilişti sau calendarişti. Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat, după Conferinţa interortodoxă de la Constantinopol (1923), folosesc un calendar mixt, deoarece, din solidaritate cu Bisericile Ortodoxe cu calendar vechi, păstrează, ca şi ele, după vechiul calendar sărbătoarea Paştilor şi toate sărbătorile legate de Pascalie. Sărbătorile cu date fixe se sărbătoresc însă pe stil nou.

Calendarul chinezesc de pildă, se bazează pe mişcările Lunii şi ale Soarelui raportate la meridianul care trece prin Beijing. Anul începe când Soarele intră în zona zodiacală a Peştilor. Se disting ani comuni, cu 12 luni şi 354 sau 355 de zile (lunile având 29 sau 30 de zile) şi ani plini cu 13 luni şi 383 sau 384 de zile; anii sunt grupaţi în cicluri de câte 60 de ani.

Calendarul israelit a fost stabilit pe baza ciclului de 19 ani ai Lunii. El deosebeşte trei feluri de ani: ani comuni, care constau din 12 luni lunare de câte 29 sau 30 de zile; ani cu lipsuri, în care una din cele şase luni de câte 30 de zile primeşte tot 29 de zile, aceşti ani având 353, 354 sau 355 de zile; şi ani excepţionali, cu 13 luni lunare, numărând câte 383, 384 sau 385 de zile. Ziua începe la ora 6 p. m. Săptămâna începe sâmbăta. Ziua este împărţită în 24 de ore, ora în 1980 de „părţi“ şi fiecare parte la rândul ei în 70 de „momente“.

Calendarul musulman, stabilit tot pe baza ciclului Lunii, are anul compus din 354 de zile împărţit în 12 luni de câte 29 sau 30 zile, cu intercalarea unor ani bisextili, de 355 de zile. Toate aceste calendare îşi au imperfecţiunile lor şi de aceea s-au propus diferite proiecte ale unui calendar universal. Potrivit unuia din aceste proiecte, prima lună a fiecărui trimestru trebuie să aibă 31 de zile, celelalte două câte 30 de zile. În total, trimestrul are 91 de zile, respectiv 13 săptămâni. Fiecare din cele 12 luni cuprinde 26 de zile lucrătoare, plus duminicile. Anul calendaristic este alcătuit dintr-un număr par de zile (364), duminici (52) şi luni (12). Pentru ca anul calendaristic să concorde cu cel solar, se adaugă, la sfârşitul anului, o zi suplimentară. În ani bisecţi, se mai adaugă încă o zi — între 30 iunie şi 1 iulie. Ambele zile suplimentare rămân nedatate şi nu sunt incluse în nici o zi a săptămânii.