(gr. κοινόβιον, τό — chinovion = în comun, care trăieşte în comun)

— se numeşte o mănăstire în care viaţa călugărilor este comunitară: nu au avere personală, muncesc împreună, mănâncă la trapeză şi au ca locuinţă o chilie în incinta mănăstirii; ei sunt subordonaţi stareţului care se îngrijeşte de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce. Asemenea organizare monahală se numeşte chinovitică, iar călugării se numesc chinoviţi sau cenobiţi. Aceasta se deosebeşte de organizarea idioritmică, în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc), aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afară de incintă. Dacă din punct de vedere material sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică; şi în aceste mănăstiri se află un stareţ care este conducătorul şi care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mănăstirea respectivă. Viaţa monahală este organizată în sec. IV de Sf. Vasile cel Mare, care a scris şi „Reguli pentru viaţa monahală“, prin care se reglementează viaţa şi activitatea călugărilor din mănăstiri. Organizatori ai vieţii monahale în Răsărit au fost, pe lângă Sf. Vasile şi Sf. Pahomie cel Mare, Sf. Teodor Studitul şi Sf. Atanasie Atonitul, iar în Apus, monahismul e organizat de Sf. Ioan Cassian şi Sf. Benedict de Nursia. O colecţie de Reguli monahale stau la baza cărţii Tipicul cel mare, atribuit Sfântului Sava (sec V-VI), marele organizator al monahismului palestinian şi ctitorul marii mănăstiri „Sf. Sava“ de lângă Ierusalim (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 20-21).