este o sinteză a doctrinei Bisericii creştine, care l-a integrat în cultul ei. Adevărurile de credinţă cuprinse în
Crez au fost formulate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine în primele două sinoade ecumenice: la Niceea (325) şi Constantinopol (381). Conţinutul şi explicarea
Crezului se află în cartea:
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti 1952, şi ediţii mai noi.
Crezul formulat în primele două sinoade ecumenice cuprinde învăţătura Bisericii despre Sfânta Treime (Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Sfântul Duh), despre Biserică, Botez, Judecata din urmă, cu învierea morţilor şi viaţa veşnică. Biserica Ortodoxă este singura care a păstrat nealterat textul Crezului aşa cum a fost el formulat în primele două sinoade, spre deosebire de
Bisericile eterodoxe (siriană, armeană, abisiniană, coptă din Egipt) care s-au abătut de la dogma ortodoxă, primind monofizitismul;
erezia monofizită a susţinut că Mântuitorul n-a avut decât o singură fire, firea dumnezeiască (afirmând că trupul Domnului a fost numai unul, dumnezeiesc, nu şi omenesc) modificând astfel dogma ortodoxă despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: ... şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii... Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire...
S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Biserica romano-catolică a modificat şi ea textul originar al Crezului, prin adaosul
Filioque (vezi
filioque ), afirmând că Sf. Duh purcede şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl. Locul rostirii
Crezului în cadrul slujbei Sfintei Liturghii este după Vohodul mare şi rugăciunile: Să plinim rugăciunile noastre Domnului (de la ectenie) şi rugăciunea dragostei: Să ne iubim unii pe alţii..., ceea ce arată că în afară de iubire, ni se cere şi credinţă dreaptă (ortodoxă), spre a putea participa cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe. De aceea se cuvine ca fiecare credincios să rostească în gând sau cu glas tare
Crezul, când se spune în biserică.