(lat. coemeterium, sepulcrum = mormânt; fr. cimetiere = cimitir; gr. κοιμητήριον, τό — kimitirion = cimitir, d. κοιμάσθαι — kimaste = a dormi)

— Sf. Ioan Gură de Aur (în „Omilia despre numele cimitirului şi despre Sf. Cruce“, Patrologia Greacă t. XLIX, col. 393) spune: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm“. Aceste cuvinte reflectă credinţa creştină în nemurirea sufletului şi învierea morţilor, căci moartea nu e decât un somn (v. Ioan 11, 11-13) din care cei morţi se vor deştepta la trâmbiţa arhanghelului care va vesti cea de-a doua venire a Domnului şi Judecata de apoi (I Tes. 4, 13-17). Cimitirele sunt locurile de înmormântare şi de ele se leagă atât cultul morţilor cât şi cultul sfinţilor şi al martirilor. Mormintele creştinilor erau, la început, ca şi ale păgânilor, de două feluri: familiale şi particulare. Ele se aflau fie în afara zidurilor de incintă ale cetăţilor, de-o parte şi de alta a drumurilor, fie în cuprinsul proprietăţilor particulare, unde erau înmormântaţi proprietarii respectivi. Specificul comunitar de viaţă al primilor creştini, cât şi înmulţirea numărului martirilor (din cauza persecuţiilor) au determinat dezvoltarea treptată a cimitirelor comune care vor deveni regulă generală, în creştinism. Ele s-au dezvoltat în jurul mormintelor martirilor şi s-au format fără deosebire de clasă socială. Legile romane le considerau „locus sacer“ (loc sfânt) sau „religiosus“ şi prin aceasta deveneau inviolabile. Violarea mormintelor era privită ca un sacrilegiu şi pedepsită aspru atât de legile civile, cât şi de canoanele bisericeşti. După modul de construcţie, avem în epoca veche creştină morminte şi cimitire subterane, numite „hipogee“ şi morminte şi cimitire „sub divo“, adică săpate în pământ la suprafaţa solului, acoperite în diverse feluri. Hipogeele erau săpate adesea în cavităţi subpământene ca: grote, peşteri, depresiuni, şi care, după forma lor, se numeau loculus şi arcosolium. Loculus (loculus sepulturae) este o nişă (firidă) orizontală, de formă dreptunghiulară, săpată într-un perete subteran, în care cadavrul era aşezat cu faţa în sus; apoi nişa se zidea sau se acoperea cu o placă de marmură sau piatră, pe care o inscripţie funerară menţiona toate datele despre cel mort (numele, vârsta şi chiar ocupaţia) şi o formulă, ca: „Sit tibi terra levis“ („fie-ţi ţărâna uşoară“) formulă rămasă până azi. Arcosolium — vezi catacombe — (arcus + solium = tron, sicriu) era tot un „loculus“ care avea partea superioară tăiată în formă de arc şi care se boltea deasupra mormântului. Tot săpate în stâncă erau şi mormintele în formă de sarcofag fix, care aveau deasupra laturii superioare o nişă dreptunghiulară, în loc de arc. În acel spaţiu se depuneau pomenite, candelele şi lumânările aprinse. La mormintele martirilor, această piatră servea ca altar (Sf. Masă), pe care se puneau darurile pentru Sf. Liturghie. În Palestina exista, în vechime, obiceiul de a se îngropa morţii în peşteri situate în grădini sau pe proprietăţi particulare. Intrarea mormântului era închisă cu o piatră rotundă, care se putea înlătura prin rostogolire. Trupul mortului, înfăşurat în giulgiu, era aşezat pe o bancă construită anume în aceste încăperi sepulcrale. Astfel trebuie să fi fost şi mormântul Mântuitorului, săpat de Iosif din Arrtnateea în grădina sa, apropiată de locul răstignirii (Matei 27, 59-60). Asemenea morminte săpate în stâncă s-au descoperit în preajma Ierusalimului.