carte de slujbe bisericeşti ce urmează a fi săvârşite de arhiereu (episcop) în cadrul Liturghiei, şi care depăşesc atribuţiile preotului: hirotonii, hirotesii, sfinţirea antimiselor, sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, sfinţirea bisericilor (aceasta din urmă poate fi tăcută şi de către arhimandriţi sau anumiţi preoţi cu ranguri administrative). Arhieraticonul a circulat la noi în limba greacă şi slavonă, fiind tradus prima dată în româneşte de Axinte Uricariul (sec. XVIII), copist la cancelaria domnească, iar apoi uricar la logofeţie şi cronicar oficial al curţii (în vremea lui N. Mavrocordat). Primul Arhieraticon tipărit a apărut la Blaj (1777), tradus din Ib. greacă. A treia ediţie apare în 1926 şi abia în 1976 apare următoarea ediţie, într-o redactare nouă completată cu slujbe noi ca: Rânduiala Liturghiei arhiereşti, Sfinţirea bisericii şi obiectelor de cult, Rânduiala sfinţirii Marelui Mir; vezi şi
dicherul .