(gr. ἅγιος, ὁ, ἄρτος — aghios artos = pâine sfinţită, lat. nafora)

— este pâinea sfinţită, tăiată în formă de cubuleţe, ce se împarte credincioşilor, la sfârşitul Sf. Liturghii, după ce s-au miruit. Este pusă pe anaforniţă (tavă sau un vas cu picior) aşezată pe o măsuţă, în dreapta preotului care miruieşte, şi fiecare credincios, trecând de la miruit, ia o bucăţică de anafura, pe care o mănâncă, cu condiţia să nu fi mâncat nimic şi nici apă să nu fi înghiţit în ziua respectivă. Ea se mai numeşte şi antidor (ἀντίδωρον, τό — antidoron = în loc de dar). Despre aceasta spune Sf. Simeon al Tesalonicului: „Iară antidorul este pâine sfinţită, care se face din acea prosforă (prescură) din care se scoate agneţul, care se jertfeşte şi se face trupul Domnului. Antidorul se dă în locul darului celui mare al înfricoşatei cuminecături (împărtăşanii), căci nu toţi credincioşii sunt vrednici a se împărtăşi... ci el, numindu-se după cuviinţă antidor, adică în loc de dar, căci darul lui Dumnezeu dă...“ (Mitrofanovici V., dr. Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţi, 1929, p. 601). Despre pregătirea anaforei Liturghierul scrie: „Anafura se taie din prescura din care s-a scos Sfântul Agneţ. Dacă sunt credincioşi mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia şi prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Drept aceea aceste două prescuri se cade să fie întregi şi mai mari, iar nu numai peceţi, chibuzind astfel preotul ca să ajungă pentru anafura“ (Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 143). Anafura se taie la proscomidiar, după ce s-au pregătit Darurile, şi se aşează pe anaforniţă. Ea se sfinţeşte în timpul când la strană se cântă Axionul; preotul ia vasul cu anafura şi îl atinge de Sf. Disc şi de Sf. Potir binecuvântând: „Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin“. (Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 142). Deoarece se face sfinţirea ei în timpul Axionului (adică atunci când se face pomenirea Sfintei Fecioare după sfinţirea Darurilor), împărţirea anafurei la sfârşitul Liturghiei simbolizează rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul primei comunităţi creştine, după înălţarea la ceruri a Fiului ei şi până la adormirea ei (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985, p. 331)). Anafura este un „înlocuitor“ al Sfintei împărtăşanii (care vine ca un pogorământ pentru cei care nu s-au împărtăşit) şi de aceea, ca şi Sfânta împărtăşanie, se ia pe nemâncate (când se ia şi aghiasmă, se ia întâi aghiasma şi apoi se mănâncă anafura). Ea se dă credincioşilor ca simbol al comuniunii spirituale. Vechile Pravile şi Cărţi de învăţătură pentru preoţi impuneau pentru luarea anafurei aceeaşi pregătire trupească şi sufletească la fel ca şi pentru împărtăşanie. Tot anafura este şi pâinea numită „Paşte“, binecuvântată şi stropită cu vin, care se dă credincioşilor în Duminica învierii, după împărtăşanie (la slujba de noapte).