(τὸ ἀντίφωνον — to antifonon = răspuns la un verset psalmodie)

— antifoane se numesc, în cântarea bisericească, acele cântări intercalate printre ecteniile din prima parte a liturghiei catehumenilor; ele reprezintă resturi ale psalmilor 81, 82 şi 94, cântaţi odinioară, în întregime, în această parte a slujbei liturgice; fiind cântaţi în mod antifonic (alternativ) de cele două străni, aceşti psalmi s-au numit psalmi antifonici. Cu timpul, la sfârşitul fiecăruia dintre aceşti psalmi au început să se cânte, ca o încheiere, câte un imn nou, de inspiraţie creştină, şi anume: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Mântuitorule, mântuieşte-ne pe noi“, după Ps. 91 (primul psalm antifonic); „Pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, mântuieşte-ne pe noi, Doamne!“, după al doilea şi imnul „Unule născut“ şi „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti minunat întru sfinţi, pe noi care-Şi cântăm Şie: Aliluia“. Aceste imne au început să se cânte, mai târziu, ca nişte refrene după fiecare verset ale celor trei psalmi (Ps. 91, 82, 94), ceea ce a atras împuţinarea versetelor cântate, până când s-a ajuns la situaţia de azi, când au rămas în uz numai câte trei versete din fiecare psalm. Prin sec. XV, psalmii antifonici, împreună cu refrenele imnelor celor noi, se cântau la Liturghie la toate sărbătorile; după aceea au rămas în uz numai la Liturghia din zilele de rând (în mănăstiri). La Liturghia din duminici şi sărbătorile sfinţilor ei au fost înlocuiţi cu psalmii numiţi tipici, adică cei luaţi din serviciul numit Tipica (Obedniţa), Ps. 101,145 şi Fericirile. Aceştia se cântau la început în întregime; cu timpul, numărul versurilor cântate s-au redus treptat (rămânând, de ex. din Ps. 102, numai versetul 1: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul...“, precedat de „Slavă... şi acum...“, urmat de refrenul „Bine eşti cuvântat, Doamne!“, iar din Ps. 145, doar ultimul verset „împărăţi-va Domnul în veac...“). Aceste resturi ale psalmilor tipici, împreună cu cântările noi din această parte a Liturghiei, poartă, impropriu, denumirea de antifoane (Antifoanele Liturghiei), prin analogie cu antifoanele propriu-zise, mai vechi, pe care le-au înlocuit. De aceea, rugăciunile citite în taină de către preot, în timpul cântării acestor antifoane, poartă în Liturghie denumirea de Rugăciuni ale antifoanelor (înainte de Vohodul mic) (Liturghier, 1980, p. 107-109). Antifoanele se numesc şi Treptele antifoanelor (ἀναβαθμός — anavatmos = în trepte), şi sunt cântări scurte din Octoih. Se numesc antifoane pentru că se cântă alternativ de către cele două strane sau coruri de cântăreţi. Aceste cântări sunt compuse pe baza Psalmilor 119-133 (Ps. 120-134), care formează catisma a 18-a numită şi „Cântarea treptelor“ pentru că la iudei se cânta pe treptele templului din Ierusalim, de către două grupe de cântăreţi, care stăteau faţă în faţă şi cântau pe rând. Fiecare antifon din cele opt glasuri e formal din nouă tropare (stihiri scurte), grupate trei câte trei, în trei antifoane pentru fiecare glas. Această împăţire a antifoanelor are un un caracter trinitar, referindu-se la cele nouă cete ale îngerilor, în ierarhia cerească, cântând Sfintei Treimi. La această cântare de laudă se asociază şi biserica. Compunerea antifoanelor e atribuită Sf. Ioan Damaschin şi Sf. Teodor Studitul.