— zeiţa frumuseţii şi iubirii în religia Greciei antice, asemenea cu Iştar, la babilonieni sau cu Astarte, la fenicieni. Homer o prezintă în Iliada ca fiind fiica lui Zeus şi a Dianei, iar Hesiod, bazat pe o veche legendă, spune că era născută din spuma mării şi îşi avea reşedinţa în insula Cipru. Ideea e legată şi de numele ei: afros = „spumă“. Era socotită la început o zeiţă protectoare a navigatorilor. A fost identificată cu o zeitate uraniană (steaua de dimineaţă, sau steaua care însoţeşte soarele la asfinţit). Sub influenţa religiilor orientale, Afrodita a devenit o zeiţă a fecundităţii, cu un cult asemănător cu al zeiţei Astarte. Centrul cultului Afroditei se află la Corint, dar este răspândit şi în Cipru şi Atena. Pe teritoriul ţării noastre, cultul Afroditei a existat, după cum atestă săpăturile arheologice, în vechile cetăţi helenistice Histria şi Callatis; la Histria era cinstită ca divinitate a mării (A. Pontia), iar la Callatis, după cum atestă o inscripţie, era zeiţa ocrotitoare a magistraţilor şi a vieţii civice (A. Agorata) (Dict. de Ist. veche, p. 20). În mitologia romană corespunde zeiţei Venus care a dat şi numele planetei Venus sau Luceafărul, steaua dimineţii şi steaua care însoţeşte soarele la asfinţit.