(ἀγαπάω — agapao = a iubi)

— adică mese de dragoste şi de înfrăţire; în Biserica primară (mai ales în veacul I), după slujba religioasă a Sfintei Euharistii, toţi creştinii care luau parte la slujbă se reuneau la o masă comună, fie săraci, fie bogaţi, la care mâncarea era adusă, de obicei, de cei mai înstăriţi. Aceste mese frăţeşti se numeau agape şi erau servite la început chiar de Sfinţii Apostoli, dar cu timpul, numărul participanţilor crescând, ele au fost servite de ucenicii Apostolilor, acestora rămânându-le doar sarcina de a predica şi a săvârşi serviciul divin. Au fost aleşi atunci primii şapte diaconi ai Bisericii creştine a căror sarcină era organizarea şi buna desfăşurare a agapelor atât pe plan material, cât şi spiritual (Faptele Apostolilor, cap. 6). Agapele, aceste mese frăţeşti practicate în primele comunităţi creştine, aveau loc fie în tinda bisericilor, fie în case particulare. Degenerând cu timpul, agapele au fost combătute de unii scriitori şi părinţi bisericeşti (Grigorie de Nazianz, Augustin,Tertulian, sinodul din Laodiceea ş.a.) până când au fost desfiinţate (Sinod al VI-lea ecumenic, 680-681). Azi, agapă se numeşte o masă de prieteni. O reminiscenţă a agapelor se păstrează în anafura care se împarte credincioşilor în biserică, la sfârşitul Sfintei Liturghii.