manii
(lat. manes de la manus = bun sau de la μὴν, μεν min, men = strălucitor, puternic)
reprezentau în religia romană sufletele morţilor, transformate de credinţa poporului în divinităţi subpământene, protectoare ai celor vii. În epoca imperială romană pe pietrele de mormânt se încrustau iniţialele D.M. = din Manibus, DIM = dis inferis Manibus, ceea ce însemna o închinare către duhurile celor adormiţi (morţi). Asemenea inscripţii s-au găsit şi în Dacia şi în Dobrogea romană (v. Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976.).
|