(σχίσμα, τό — shisma, to = despărţire, ruptură, sciziune)

— înseamnă momentul istoric când s-a consumat întregul şir de neînţelegeri şi polemici care a avut loc veacuri de-a rândul între cele două mari centre ale Bisericii creştine, între Roma şi Bizanţ (Constantinopol) în sec. XI (1054). Cauzele rupturii au pornit întâi de la ambiţiile episcopului ortodox de la Roma de a avea el primatul asupra întregii Biserici creştine, în locul patriarhului de la Bizanţ, ceea ce contravenea tradiţiilor Bisericii creştine, care a pornit din Răsărit, unde şi-a avut centrul de viaţă primară şi de unde a pornit acţiunea de încreştinare a celorlalte popoare şi a latinilor păgâni. Aceştia au început însă treptat să inoveze şi cultul şi doctrina, contravenind în felul acesta hotărârilor Sinoadelor ecumenice, hotărâri cărora Biserica Ortodoxă le-a rămas întru totul credincioasă. Aşa a apărut Biserica Romano-Catolică, cu inovaţiile dogmatice privitoare la: purcederea Sf. Duh şi de la Fiul (Filioque), întrebuinţarea azimei în locul pâinii dospite la săvârşirea Sf. Euharistii (obicei mozaic introdus în creştinism de catolici), concepţia despre viaţa de dincolo unde, pe lângă rai şi iad, ei au introdus şi un loc intermediar numit purgatoriu, pentru „spălarea păcatelor mai uşoare“, înlesnind astfel trecerea în rai a celor care au murit, fără a se fi îndreptat în această lume; la acestea ei adaugă şi infailibilitatea papei, însuşire pe care învăţătura apostolică o atribuie numai Bisericii lui Hristos, singura care, prin asistenţa Sf. Duh, poate fi păzită de greşeală, atunci când învaţă credinţa cea adevărată, Biserica fiind „stâlp şi temelie a adevărului“ (I Timotei 3,15). Credinţa Bisericii nu poate veni în contradicţie cu revelaţia Sf. Scripturi şi a Sf. Tradiţii apostolice. Biserica Catolică, susţinând părerea că episcopului de Roma i s-ar fi făgăduit o asistenţă specială a Sf. Duh, considerându-se el urmaş al Sf. Petru, primul dintre apostoli care a predicat creştinismul la Roma, a stabilit în Conciliul I Vatican (1870) că papa nu poate greşi când, în funcţia de păstor şi învăţător, proclamă o învăţătură de credinţă şi morală, care trebuie să fie ţinută de toată creştinătatea (adică de Biserica universală). Pe lângă aceste formulări doctrinare au apărut în Biserica de Apus şi numeroase inovaţii în săvârşirea cultului (ex. săvârşirea botezului numai prin stropire, nu şi afundare, împărtăşirea credincioşilor diferit de ortodocşi, săvârşirea diferită a serviciului liturgic, ţinerea posturilor numai fără carne, dar cu produse lactate, şi multe altele).