(mos, moris = moral, lege nescrisă, obicei, înclinare, caracter, voinţă; în înţeles mai larg este „totalitatea unor maxime şi învăţăminte populare“)

— este o totalitate de norme de comportament care ne învaţă să deosebim binele şi răul. Cu acelaşi sens apare cuvântul etic. Filosoful grec Xenocrates împărţea ştiinţa în trei: logica, etica şi fizica. Cuvântul etic derivă în lb. gr. de la ἦθς, τό — itos = caracter, înţelegere, atitudine, purtare. Există o morală filosofică, bazată pe raţiune şi care, într-o formă superioară, susţine aceleaşi valori spirituale pe care le propagă religia, la baza căreia stă credinţa în Dumnezeu, înţeleasă din punct de vedere creştin, morala este totalitatea normelor de conducere în viaţă, conform cuvântului dumnezeiesc cuprins în Sf. Scriptură, pentru ca omul să ajungă desăvârşirea morală, spre a se putea mântui (a fi vrednic de fericirea cerească). Religia creştină ne întăreşte credinţa în existenţa acestei fericiri. Experienţa vieţii sociale întăreşte încrederea în necesitatea respectării acestor norme morale, a acestor valori spirituale (dreptate, adevăr, cinste, iubire, bunătate, smerenie), dovedind că nerespectarea lor nu aduce, până la urmă, decât nefericire şi dezastru în viaţa semenilor noştri, chiar dacă aparenţele amăgesc cu o fericire frivolă. Cel mai mare rău, pentru cine nu le respectă, este pierderea mântuirii. Legea morală creştină este sintetizată în porunca lui Iisus: „Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi“, şi pe care poporul nostru a formulat-o simplu, în zicala: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dumnezeu a sădit în sufletul omului, de la creaţie, conştiinţa legii morale, când i-a dat libertatea de a alege binele şi răul. Ascultând glasul conştiinţei morale, omul credincios şi cu voinţă poate să aleagă binele şi să înfrângă răul, dar cel necredincios înăbuşă glasul conştiinţei şi, lăsându-se călăuzit numai de interesele egoiste şi de patimi, este capabil de faptele cele mai meschine. Glasul conştiinţei este însuşi glasul lui Dumnezeu care încearcă să-l oprească pe om de a săvârşi răul, aşa cum a încercat şi cu Adam când l-a aşezat în Eden. Pătruns de frumuseţea legilor morale care stau la temelia vieţii spirituale şi-l ţin pe om legat de Dumnezeu, ca şi credinţa, marele filosof Kant mărturisea că nimic nu-l impresionează mai mult decât „cerul înstelat de deasupra“ şi „conştiinţa morală“ din om.