(μητροπολίτης, ὁ — mitropolitis de la μήτηρ-πόλις — mitir-polis = „oraşul mamă“ sau oraşul-capitală, pentru că mitropolitul era păstorul religios al unei provincii şi îşi avea reşedinţa în oraşul capitală)

— rang administrativ în ierarhia clerului ortodox, cler format din: episcop, arhiepiscop, mitropolit şi mitropolit primat sau patriarh. Mitropolitul are în subordine 2-3 episcopi. El este mai presus de episcop: ἀρχὸς ἐπίσκοπος — arhos episcopos sau ἀρχὸς ἐπίσκοπος — arhiepiscopos = primul dintre episcopi sau mitropolit. Rangul de mitropolit este superior în administraţia Bisericii faţă de cel de episcop, dar d.p.d.v. al harului, între mitropolit şi episcop nu este deosebire şi de aceea orice episcop poate ajunge mitropolit, când este nevoie. Sistemul mitropolitan exista în parte şi în primele secole ale Bisericii (episcopii avându-şi originea de la Sfinţii Apostoli), dar din sec. IV a luat o dezvoltare deosebită; datorită extinderii teritoriilor creştine, în prinvicii au apărut mai multe episcopate şi atunci episcopul din capitala provinciei a devenit „arhos“ (cel mai mare), adică mitropolit. Rolul lui era de a convoca sinoadele provinciale, de a conduce alegerea episcopilor, de a-i confirma şi hirotoni. El avea dreptul de a depune un episcop, de a veghea la buna desfăşurare a activităţii bisericeşti din întreaga eparhie şi la păstrarea nealterată a învăţăturii creştine. Avea dreptul de a fi pomenit de toţi episcopii şi de cler la slujbele divine. Mitropolitul de la Ierusalim a fost ridicat primul la rangul de Patriarh (având sub jurisdicţia sa şi Palestina), printr-o hotărâre a Sinodului IV de la Calcedon (451), fiind tot atunci numiţi patriarhi şi mitropoliţii din Roma, Constantinopol, Antiohia şi Alexandria. Începând din sec. VI, patriarhul din Constantinopol a luat titlul de „Patriarh ecumenic“. Tot la sinodul IV s-a fixat şi jurisdicţia fiecărui patriarh. Cel de la Roma, care avea la început sub jurisdicţia sa numai Italia, şi-a supus treptat întregul Apus. Cel din Constantinopol s-a extins asupra Traciei, Asiei şi Pontului; cel din Alexandria păstorea Egiptul, Libia, Pentapole, cel din Antiohia avea Siria, Fenicia, Arabia. În afară de drepturile ce reveneau mitropoliţilor, Patriarhului i s-au mai atribuit şi altele: dreptul de a canoniza (a proclama sfinţi), dreptul de stavropighie (adică de a lua sub stăpânirea sa o mănăstire sau biserică, ce se afla în afara jurisdicţiei sale, numai trimiţând acolo o cruce). Patriarhul putea sfinţi Sf. Mir pentru tot patriarhatul, sfinţea şi confirma mitropoliţi şi arhiepiscopi, era pomenit la slujbe de tot clerul din patriarhatul său. Alegerea patriarhului se făcea de sinodul patriarhal, format din episcopii şi mitropoliţii eparhiilor învecinate; confirmarea lui o făcea împăratul. Primele mitropolii în Şările Române s-au întemeiat în sec. XIV (în Şara Românească) şi sec. XV (în Moldova). Organizarea patriarhală s-a făcut după primul război mondial, în 1925, după ce s-a unificat ţara prin alipirea tuturor provinciilor româneşti în care se aflau mitropolii. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române fusese proclamată după războiul de Independenţă, în 1885. Până atunci era dependentă de Patriarhia de Constantinopol.