slujitori ai Bisericii cu rang inferior preotului (în ordinea ierarhică, clerul e format din trei trepte: diacon, preot şi episcop). Denumirea de
diacon apare, ca şi cea de preot şi episcop, încă din epoca apostolică, în cărţile Noului Testament (Fapte 6, 1-7) Primii
diaconi menţionaţi au fost 7 la număr, instituiţi prin hirotonie de Sfinţii Apostoli, în scopul unei mai bune organizări a agapelor (meselor frăţeşti) şi ajutorării săracilor din primele comunităţi creştine; la început erau simpli ajutori ai Apostolilor în organizarea operei de asistenţă socială, pentru ca Apostolii să se poată consacra mai mult propovăduirii Evangheliei. Agapele fiind strâns unite cu serviciul Sfintei Euharistii,
diaconii au avut şi atribuţii în săvârşiea cultului. În Faptele Apostolilor se vorbeşte de diaconul Filip, care predica şi boteza în Samaria, dar mai apoi în Cezarea, ca evanghelist, adică propovăduitor al Evangheliei (Fapte 21, 8). Misiunea de slujitori ai cultului, pe care o au azi
diaconii, apare încă din primii ani ai sec. II, când ei nu mai sunt simpli servitori ai meselor frăţeşti, ci devin slujitori sau chivernisitori ai tainelor Bisericii, alături de episcopi şi preoţi. Sarcinile
diaconului sunt precizate, aşa cum se face şi pentru preoţi şi episcopi, în Constituţiile Apostolice. Potrivit condiţiilor istorice, funcţiile liturgice ale
diaconilor s-au înmulţit treptat (dispărând între timp celelalte situaţii şi atribuţii (agape, catehumenat, botezul adulţilor ş.a.). Treptat a dispărut însă şi numărul
diaconilor, ajungându-se la situaţia de azi când nu mai există
diaconi decât la catedrale sau la unele biserici mai mari din oraşe. Actele de cult pe care le săvârşeşte
diaconul sunt limitate. În primul rând el nu poate sluji singur, ci numai cu preotul sau cu arhiereul, ca ajutător al acestora, de ex. purtarea şi citirea Evangheliei la Liturghie, purtarea Sf. disc, la ieşirea cu darurile (Vohodul mare), rostirea Ecteniilor (rugăciune de cerere), pe care le rosteşte din mijlocul bisericii, adică din mijlocul poporului, ca unul care este ultimul dintre slujitorii sfinţiţi şi deci cel mai aproape de laici, pentru care se roagă (făcând astfel legătura dintre credincioşi şi preot sau dintre naos şi altar). În serviciul divin,
diaconii închipuiesc pe sfinţii îngeri şi puterile cereşti care slujesc necontenit în jurul tronului dumnezeiesc; orarul (vezi
orar ) pe care îl poartă în timpul slujbei simbolizează aripile îngerilor slujitori. În Biserica romano-catolică, dispărând ecteniile din slujba liturgică, s-a restrâns şi rolul liturgic al
diaconului. La protestanţi se păstrează denumirea de
diacon, dar acesta nu are nici o atribuţie liturgică, ocupându-se cu problemele de administraţie bisericească şi de asistenţă socială.