Adormirea Maicii DomnuluiSfânta Maria Mare (15 august)
comemorează obştescul sfârşit al Maicii Domnului (moartea sa); cuvântul Adormire, în Biserica Ortodoxă Română, nu derivă de la Dormitio (termen folosit în Biserica Romano-Catolică), ci Adormire derivă direct din rădăcina latină (dormio, dormire) şi e format pe teritoriul Daciei romanizate, al unui popor latin, iar sărbătoarea respectivă a Maicii Domnului datează la români, cel puţin din sec. XVI. Adormirea Maicii Domnului (Ἡ κοίμησις τῆς θεοτόκου I Koimisis Tis Teotoku), numită în popor (în Moldova) şi cu termenul slavon Uspenia, se leagă şi de tradiţia pioasă veche, cunoscută mai întâi în Apus şi venită apoi în Răsărit, după care, la 3 zile după Adormirea ei, Sf. Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca şi Fiul ei; de aceea, în Apus, în vremurile mai noi, această sărbătoare e numită şi Assumptio Beatae Mariae Verginis Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare Maria . Ştiri documentare despre existenţa acestei sărbători (a Adormirii Sfintei Fecioare Sf Maria Mare) datează din secolul V, când se sărbătorea în Siria. Locul de origine al acestei sărbători este Ierusalimul, unde în ziua de 15 august se aniversa sfinţirea unei biserici a Maicii Domnului, zidită în sec. V. În sec. VI, sărbătoarea este menţionată şi în Apus, unde se serbează însă la 18 ianuarie. Sărbătoarea s-a generalizat şi în Răsărit în acelaşi secol, când împăratul bizantin Mauriciu (582-602) a rezidit biserica Maicii Domnului din Ghetsimani (Ierusalim) şi a fixat definitiv şi data de 15 august, pentru sărbătorirea ei. În Apus s-a generalizat această dată în sec. VII; Papa Teodor I (643-649), care era de origine din Ierusalim, a impus şi data de 18 august în loc de 18 ianuarie, când se serba, în sec. VI, dată la care se mai serbează şi azi de Biserica coptă din Egipt (Liturgică generală, Bucureşti, ed. 1985, p. 233).
|