ROSTIRI - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » ROSTIRI » Ortodoxie » PREDICĂ LA DUMINICA „ÎNVIERII FIICEI LUI IAIR” - 9 noiembrie 2014 Formularul 2% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 2%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro

PREDICĂ LA DUMINICA „ÎNVIERII FIICEI LUI IAIR” - 9 noiembrie 2014

[ Clasat în: Array ] [ Data Publicării: 2014-11-12 04:15:00 ]
ieromonah ATAL TOMA
Fraţi creştini,

     Astăzi Sfânta Evanghelie ne relatează două minuni săvârşite de Mântuitorul. Iair, mai marele sinagogii evreilor vine la Iisus Hristos spunându-i că fata lui este bolnavă. Mântuitorul promite că vine să o vindece. În drumul spre casa lui Iair, mulţimile îl împresurau pe Hristos, iar o femeie care avea scurgere de sânge de mulţi ani, şi a cărei brumă de avere o dăduse medicilor, însă fără folos, se atinge de Mântuitorul şi se vindecă. Hristos ajunge în casa lui Iair. Aici, fetiţa deja murise, şi erau adunate rudele, bocitoralele, curioşii, vecinii probabil, oameni de tot soiul. Nu uitaţi că Iair era om cu funcţie. Hristos, înainte de a o învia pe fată, îi dă pe toţi cei strânşi afară. Păstrează în casă pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, dimpreună şi pe părinţii lor. Şi aici sfânta Scriptură spune „Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru copilă. Dar Iisus le-a răspuns: Nu vă tânguiţi, că n-a murit, ci doarme. Şi toţi îl luau în râs.” Auziţi fraţi creştini: îl luau în râs deşi văzuseră vindecarea celeia ce avea scurgere de sânge, şi căreia Hristos îi spusese Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace. Apoi şi lui Iair îi spusese clar: crede numai, şi fiica ta se va mântui! Mântuitorul le cerea credinţă şi ei râd de El; mai găsesc energie să râdă de el, când aveau mortul în casă. Şi Petru şi ceilalţi doi ucenici râd de el. Şi ei văzuseră, nu cu mult timp în urma pe Fiul văduvei din Nain înviat. Şi totuşi rădeau de Hristos. Atunci Hristos îi dă afară. Îi dă afară pe necredincioşi, şi rămâne singur cu fata moartă pe care o înviază şi o dă apoi familiei, poruncindu-le să îi deie ceva să mănânce.

     I-a dat afară pe necredincioşi. Vedeţi fraţi creştini? Le-a cerut credinţă, şi pentru că nu au avut-o, minunea s-a petrecut, dar fără ca ei să o vadă. Aşa face Hristos şi astăzi cu societatea aceasta care se comportă tot mai asemănător cu cei din casa lui Iair. Pentru că mulţi întreabă: dar de ce Dumnezeu nu mai face minuni? De ce Dumnezeu, pentru că l-am rugat, nu mă ajută? Dumnezeu face minuni la fel de multe şi ne ajută clipă de clipă, doar că nu ne lasă să vedem aceste minuni pentru că suntem tot mai puţin credincioşi. Câte cazuri de vindecări minunate sunt trecute în cărţile creştine, săvârşite de Dumnezeu prin sfinţii săi, şi sunt cazuri din contemporaneitate. Vindecări de boli al căror diagnostic şi evoluţie sugera moartea în ochii medicilor. ?i totuşi s-au tămăduit, inexplicabil medical, şi medicii rămân muţi, dar nu spun, da, aceasta e o minune. Spun: nu ne explicăm! E drept că unii dintre ei s-au întors spre Ortodoxie cu un suflet mai atent; însă majoritatea lumii medicale rămâne oarbă. Suntem orbi să vedem minunile din natură. Îi vorbeam unui şcolit, adicătelea unuia care a făcut şi el o facultate şi i se pare că a desluşit toate tainele universului, zic: „uite tu ce apus de soare minunat”, La care el începe să-mi explice cum în spectrul luminii unele culori au lungimea de undă mai mare şi filtrul atmosferei nu le poate estompa şi alte asemenea legi ale universului. Dar mi-o spunea aşa, parcă mecanic, semeţ şi cu nasul în vânt… O suflete orb… de ce vrei să sfărâmi din inima ta corola de minuni a lumii. De ce te opreşti la aceste legi şi nu vezi dincolo de ele. Cum şi cine a rânduit universul acesta cu atâtea legi, toate bine făcute, că doar un pic de le schimbi, strici armonia perfectă care dăinuie de milenii. Cum nu vezi tu chiar şi în legile fizicii, ale chimiei , ale macrouniversului din cosmos şi ale microuniversului din tine, pe Cel ce a instituit aceste legi? Cum nu auzi tu marii filosofi ai lumii spunând că „Dacă puţina ştiinţă depărtează pe om de religie, adevărata ştiinţă îl aduce înapoi la ea.

     Adesea ne împotmolim în lucruri mărunte, ne comportăm uneori ca nişte schizofrenici spirituali, nu mai putem vedea realitatea din jurul nostru aşa cum este ea, ci ne inventăm o alta, aşa cum ne convine nouă, sau aşa cum ne şoptesc vocile închipuit-deştepte din jurul nostru. Nu vedem de câte ori puteam muri şi totuşi suntem vii. Umblăm astăzi pe stradă ca printre nişte furci caudine, şi totuşi ajungem teferi acasă. Se moare în trafic mai mult decât în războaie şi noi suntem vii. Şi ni se pare că merităm această viaţă, deşi pe şoselele ţării se moare mai mult din vina celuilalt participant la trafic. În schzofrenia aceasta sufletească ajungem să nu mai sărutăm icoanele de frica viruşilor, dar punem mâna pe bani la casa vreunui fast-food şi apoi mâncăm lejer, fără să ne îngrijim de igiena mâinilor. În schizofrenia duhovnicească ne creem un Dumnezeu care e dator să ierte, să uite, să nu ne ceară nimic, nici părăsirea păcatelor, nici spovedanii, nici îndreptarea noastră prin mijloacele ortodoxiei, post, rugăciune personală, părăsirea păcatelor, spovedanie şi împărtăşanie, ci ne zămislim în minte un Dumnezeu cum ne place nouă, să ne lase să facem ce vrem, cum vrem, cât vrem, iar dacă nu iese bine, să avem în El un ţap ispăşitor, să dăm vina pe Hristos pentru toate nenorocirile pe care singuri ni le-am provocat în viaţă.

     Întorcându-ne la familia lui Iair. Se vede treaba că fata era bolnavă de ceva timp, iar tatăl ei aleargă în ultimă instanţă la Dumnezeu, la Iisus Hristos. Mai întâi cheamă vracii, felcerii, babele , medicii. Aşa cum şi noi, creştinii ortodocşi de azi facem asemenea. Ni se îmbolnăvesc copii de boala secolului, de cancer şi alergăm la medici şi dăm şi pomelnice la preot, atunci amintindu-ne că avem un Dumnezeu. ?tiam că există, era acolo sus, dar nu ne interesa, nu aveam a face cu El. Cu El, cu Biserica Lui, cu preoţii, cu slujbele sfeştaniei, spovedaniei. Lasă-l dragă, e tânăr, las să-şi trăiască viaţa. Da???? Dar viaţa păcătoasă consumă energii vitale vieţii!!! Fraţi creştini, unde sunt părinţii tineretului de astăzi care pierde nopţi şi zile, îşi consumă energiile creatoare,cu păcate murdare care-i istovesc şi trupul şi sufletul. Sufletul se îmbolnăveşte, de lipsa hranei duhovniceşti, i se atrofiază puterea de luptă cu patimile, şi devine trist. Sufletul fiind trist se îmbolnăveşte trupul. De ce nu alergi mamă acum la Hristos? Acum când copilul tău umblă prin cluburi, drogat, cu alcoolul în creieri, murdărindu-se cu noroiul patimilor trupeşti? De ce nu alergi acum la biserică să îi spui lui Hristos: Doamne , copilul meu ajunge în ritmul acesta un curvar, un împătimit, un fumător înrăit, un beţiv, un pierde vară sau un pierde-nopţi! Ajută-mă şi luminează-mă să-l educ şi să-l scot din căile pierzării sufleteşti. Cum nu alergi la Hristos când fata ta, mamă creştină se duce să avorteze pruncii? Face aceste crime,îşi dereglează hormonal organismul, muşcând apoi din ea cancerul şi alte boli? De ce nu plângeţi acum, de ce nu vă salvaţi copii acum, când încă sunt vii sufleteşte. De ce nu vă sperie păcatul aşa cum vă sperie suferinţa? Suferinţa după păcate vine din milă, pentru că Dummnezeu nu se uită că noi nu mai credem în El, El ne dă afară din suflet necredinţa, nu ne mai lasă să râdem de El, ca şi Petru şi ceilalţi doi, ne dă afară necredinţa şi voieşte să ne învieze sufletul, şi în suflet credinţa, nădejdea şi dragostea. Câţi nu s-au întors cu faţa spre Hristos mai abitir după ce au dat mâna cu moartea. După ce boli grele le-au măcinat din trup, dar le-au şlefuit sufletul, le-au vindecat ochii inimii să vadă iară dincolo de legi, să vadă pe Cel ce pune legi firii pe care a creat-o. Haideţi să ne vindecăm de schizofreniile acestea morale, să nu mai fim nişte închipuiţi, crezând că suntem cineva, şi că valorăm ceva. În viziunea creştină suntem ceea ce suntem pentru că Dumnezeu a pus în noi o lacrimă din El. Aceasta este singura noastră valoare,însă valoarea aceasta este un Dar, această comoară a aşezat-o Dumnezeu în corabia trupului nostru.

     Vreţi un răspuns la rostul vieţii pe pământ: avem comoara aceasta şi este aşezată în trup ca într-o corabie. Ne-a dotat corabia cu toate armele şi sistemele sofisticate de siguranţă, şi când e nevoie se face El, Hristos şi scut împotriva atacurilor vrăjmaşilor, numai să-i cerem aceasta, în rugăciune. Singurul lucru pe care ni-l cere este să-i aducem comoara la liman, trecând peste furtunile inerente ce apar pe marea vieţii. Comoara aceasta , scânteia din Om este Iubirea. Despre iubire vorbea Hristos când spunea, nu cu mult înainte de Răstignirea Lui: „Foc am venit să aduc pe pământ, şi o cât de mult mi-aş dori să fie acum aprins!”.Dar o, cât de rară este iubirea astăzi la oameni, şi acolo unde se mai găseşte prea adesea e murdărită, este pervertită.

     Nu tot ceea ce străluceşte este aur, fraţi creştini. Nu tot ceea ce noi numim generic iubire este într-adevăr iubire.Iubirea ca esenţă a Dumnezeirii, aşa cum e numită în Biblie când spune că Dumnezeu este Iubire, trebuie să împlinească trăsăturile pomenite în imnul dragostei, scris de sfântul apostol Pavel în prima epistolă către corinteni, în capitolul 13 (citiţi-l acasă atent): „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” De câte ori recitesc acest pasaj de o frumuseţe dumnezeiască se naşte în mine nădejdea că deşi toate puterile întunericului, folosinduse de oamenii din media, din organizaţiile oculte, ne vor ură, Dargostea nu va cădea niciodată. E drept că în zilele noastre noi, oamenii am redus toate sensurile cuvântului Iubire , la sensul cuvântului Eros; iubirea ca şi componentă a Divinităţii în om, şi care face copilul să ştie să aprecieze frumosul din om, din natură şi din cer, ajunge la cel matur aproape întotdeauna Eros. ?i dacă iubirea, sufletul, ştie să iubească frumos şi fără patimă, pentru că Dumnezeu nu este pătimaş, Erosul, măcar şi după mitologiile greceşti este născut din Haos. Când viaţa noastră e răvăşită , când mintea noastră este contaminată cu toate otrăvurile care au mesaje pornografice, fie şi numai subliminale, uităm de legile firii, uităm de legile morale, uităm de legile familiei şi de legile divine, uităm de conştiinţă şi naştem în acest haos interior un eros deşănţat ale cărui forme exterioare îmi este şi ruşine ale grăi aici, în faţa voastră şi a puterilor îngereşti care nevăzut slujesc, dar le vedeţi în societate sub masca aşa numitelor minorităţi sexuale.

     Spuneam aşadar că deşi aşa stau realităţile de acum, am nădejde că dragostea va birui; nădejdea aceasta îmi vine şi citind evenimente din istoria bisericii. Pe vremea sfântului Grigore de Nazianz, născut pe la anul 330 si retras din scaunul patriarhaiei de Constantinopol in 383) în tot Constantinopolul mai erau doar câteva suflete care se mai închinau Ortodox lui Hristos. Când a ajuns el patriarh doar o biserică nu era ariană (o erezie a acelor timpuri); La adormirea sa mai era doar o biserică ariană. Vreau să spun că noi trăim doar episoade istorice, biserica Ortodoxă a mai trecut prin perioade de criză şi a ieşit biruitoare. Iată, până şi apostolii aveau momente de necredinţă, sau de puţină credinţă. Abia când au dobândit Duhul Sfânt au devenit şi ei apropiaţi de desăvârşire. De aceea trebuie să nu uităm că scopul vieţii pământeşti a oricărui creştin este dobândirea Duhului Sfânt. Indiferent cine şi ce suntem, călugăr sau căsătorit, bogat sau sărac, rege sau cerşetor, rostul nostru pe pământ acesta este: dobândirea Duhului Sfânt. Cum? trăind frumos, moral, după legile divine şi având urechile sufletului ciulite atent la glasul conştiinţei.

     Iubirea lui Dumnezeu ne-a aşezat Iubirea în inimă! Să o păstrăm frumoasă, să o folosim frumos, şi viaţa noastră spirituală v-a fi în armonie cu cea a trupului. Poate ne privăm aşa de nişte plăceri de care unii se îndestulează, dar să ştiţi că astfel ne ferim şi de nişte suferinţe în care alţii zac. E drept că nu putem noi greşi cât poate Dumnezeu ierta. Iată i-a iertat pe apostoli şi pe părinţii fetei din Evanghelia de astăzi, şi necredinţa şi batjocura. Dar de ce să ajungem să îl privim pe Dumnezeu , în rugăciunile noastre cu ochii unor vinovaţi, şi robi ai patimilor, când putem avea priviri de fii şi putem primii mângâieri Părinteşti de la Cel ce ne este Tată şi nouă, celor ce îl recunoaştem de tată, şi celor care se revoltă şi pentru care Duhul Sfânt plânge, aşa cum zice Scriptura , cu suspine negrăite. Să nu ne facem viaţa iad, fraţi creştini!!! Să ştiţi că în viziunea partristică ortodoxă viaţa veşnică este o prelungire fără-de-margini a vieţii pământeşti. Nu-ţi aduce ura, mânia, invidia, desfrânarea (cu toate formele ei, de la onanie până la necrofilie), necredinţa, deznădejdea, minciuna, în inimă, pentru că aceleaşi trăiri le vei avea dincolo! Şi aceste trăiri nu au ce căuta în Raiul lui Dumnezeu. Încheiem cu un citat aparţinând părintelui Arsenie Papacioc, om cu o trăire aleasă, şlefuită în laboratoarele suferinţei de tot felul, dar poate cea mai mare suferinţă a părintelui este aceea că încă atâtea suflete nu văd realitatea care le înconjoară: nu văd că Dumnezeu şade cu mâna de ajutor întinsă către suflet, doar-doar, ne-om agăţa de El cumva, cândva. Şi iată cum spune părintele, fie-i pomenirea veşnic fericită: „Nu pe poziţie de milog să ceri! Pe o poziţie de bărbăţie nemaipomenită, să ştii să rupi din tine cu orice chip. Să ştii să te pierzi ca să poţi să te regăseşti, în sensul să te lepezi de personalitatea omenească, să te regăseşti într-o personalitate îngerească. Pentru că şi aceasta să ştii frate creştine: Iadul este marea durere a lui Dumnezeu! Îi iubeşte mai departe pe cei din iad, dar şi tocmai, iubirea aceasta îi biciuieşte, asta le face suferinţa şi mai mare. „Ia uite ce am pierdut noi” Uite cât ne iubeşte de mult, şi cât am putut noi urî” Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva, şi mai ales să ne ferim noi, pentru că dacă noi nu avem grija sufletului nostru, fraţi ortodocşi, nici Dumnezeu nu are ce ne face, că ne iubeşte, dar ne iubeşte liberi! Amin!




Site-ul - Sfinţii Închisorilor
„Să ne cunoaştem trecutul!“
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact