Un teolog ortodox, când are şansa de a lua cunoştinţă cu creştinismul apusean, nu se poate să nu fie surprins în mai multe privinţe. Cea mai şocantă constatare pentru el este laicizarea (şi, odată cu ea, desacralizarea) acestui creştinism. Fenomenul – pentru apuseni normal – a început odată cu aşa-numitul “aggiornamento” (aducere la zi) lansat de Conciliul II Vatican, după care Biserica trebuie să se actualizeze spiritului modern, mereu transformator al lumii contemporane. Şi, potrivit acestui principiu, tot ce apare nou în lume trebuie să se reflecteze şi în Biserică (că doar nu lumea trebuie să se ia după duhul Bisericii, ci Biserica după duhul lumii, nu?).
Primul şoc l-am avut când am luat cunoştinţă cu capela unei facultăţi de teologie catolică: era construită ca un buncăr antiatomic, cu pereţi bruţi din ciment, de la care aveai impresia că abia s-a scos cofrajul, cu asfalt pe jos şi cu sfânta masă din fier beton.
Altă surpriză am avut-o tot la cursurile aceleiaşi facultăţi, unde, chiar în faţa mea şedea un teolog “punk”. Avea lanţuri peste tot: în urechi, în nas, pe braţe... în părul feştelit cu toate culorile posibile, avea tăiată o cruce, iar hainele lui erau rupte şi zdrenţuite cum la noi parcă nici cerşetorii nu poartă. Prezenţa lui acolo nu deranja pe nimeni, era chiar banală. Ce mai, pe scurt: era modern! Şocat, vă mărturisesc că m-am întrebat cine era cu adevărat liber faţă de lanţuri: el sau răstigniţii de la Aiud, Gherla, Jilava...? Să nu credeţi cumva că de această actualizare a fost cruţată missa catolică. Nici vorbă! Lunar, studenţii teologi catolici organizează aşa zise “misse ale facultăţii de teologie” care nu semănau formal, deloc între ele. Fiecare missă era concepută după un anumit fel de muzică, cu anumite instrumente, cu un fel de accente aduse din toata lumea. Mi-amintesc de una alcătuită în “stil american” la care s-a cântat jazz, cu tot tacâmul de instrumente specifice lui. Până şi cântarea “Sfânt, Sfânt, Sfânt” a fost actualizată de un hit unde Iisus Hristos era numit J.C. de la Jesus Christ (precum J.R din Dallas!), dar nu “Mântuitor” pentru că, probabil pentru ei suna prea demodat ci... “Superstar”! Textul suna aşa: “Hey J.C. / Don’t you smile at me? / Osana, Osana, Superstar!”. Missa s-a încheiat cu aplauze puternice; toţi au fost satisfăcuţi. Eu m-am cutremurat! Şi, reţineti, totul se petrecea la fraţii noştri catolici!
Altădată un teolog catolic îmi spunea: “De ce noi preoţii să ne îmbrăcăm în veşminte aiurite? Prea sunt demodate şi amintesc de vremea imperiului bizantin. Astăzi trebuie să fim actuali, mai accesibili oamenilor de acum, de aceea m-am hotărât să-mi fac veşminte din material de blugi!” Ei bine, cum v-aţi simţi dacă preotul v-ar pune pe cap un epitrahil făcut din material de blugi?
Odată, un renumit profesor catolic de liturgică a fost solicitat de o renumită casă de modă, ca să-şi spună părerea în legătură cu “ultimele” noutăţi în materie de... veşminte preoţeşti. Casa de modă era pregătită să scoată modele “de ultimă oră” în materie de “modă liturgică”! De altfel, odată mi-a căzut în mană un catalog (mare şi atrăgător precum cataloagele Otto sau Quelle) care conţinea o mare ofertă cu modele de veşminte şi obiecte liturgice de toate felurile. În Apus există nişte aparate ce seamănă cu aparatele Xerox, la care poţi să-ţi imprimi pe haine orice imagine doreşti. Un student teolog a avut ideea de a-şi imprima pe pantaloni, nici mai mult nici mai puţin... icoane ortodoxe! Am crezut că pic jos când am văzut că pe dosul pantalonilor avea icoana Buneivestiri şi a Mântuitorului!
Ce să mai spun despre arhitectura nouă a bisericilor, care a pierdut orice urmă de sacralizare, de liturgic, ele semănând mai mult cu sălile de spectacol, cu restaurantele, cu hotelurile... Dar pentru ei, nici nu mai contează sacramentul, ci esteticul, arta, modernul. De aceea bisericile se umpleau când era câte o missă de Mozart sau Bach. În rest...
Iata de ce, când m-am întors acasă, mi s-au umplut ochii de lacrimi când am văzut o biserica plină “ochi” de oameni care îngenunchiau cutremuraţi în rugăciune. Ce frumoasă este ortodoxia şi ce păcat că noi, românii, nu ştim să o preţuim cu adevărat!
