În răutatea lui, omul poate să ucidă, dar el nu poate să aducă înapoi duhul care a plecat, şi nici să scoată sufletul pe care moartea l-a primit. |
Răspunsul lui Iov (continuare). | |
1 | Născutul din femeie e om cu viaţă scurtă şi plină de necazuri. |
2 | Ca floarea înfloreşte, şi după-aceea cade, şi fuge ca o umbră, şi n'are vreun răgaz. |
3 | Nu-i el acel pe care l-ai luat la cercetări şi l-ai silit să-Ţi vină sub ochi la judecată? |
4 | În cazu-acesta, cine-i curat de tină? Nimeni, chiar dacă-i va fi viaţa o zi doar pe pământ. a |
5 | Că Tu la socoteală şi lunile i-ai pus; i-ai pus hotar în vreme, hotar de netrecut. |
6 | Mai lasă-l din privire, dă-i timp să se-odihnească, să-i placă şi lui viaţa măcar cât unei slugi! |
7 | Că până şi copacul, tot are o nădejde: chiar dacă-l tai, trupina mai poate să'nflorească, şi nici lăstarii fragezi din ea nu vor lipsi; |
8 | chiar dacă rădăcina'n pământ îmbătrâneşte şi trunchiul printre pietre se macină murind, |
9 | adulmecarea apei îl face s'odrăslească şi va rodi crenguţe ca un răsad de ieri. |
10 | Dar omul, dacă moare, se prăbuşeşte'n hău, şi dacă muritoru-a căzut, mai mult nu e. |
11 | Că prin lucrarea vremii chiar marea scade'n maluri şi râu-şi pustieşte zăvoaiele şi seacă; |
12 | la fel, şi omu-adoarme şi nu se mai ridică, şi pân'ce va fi cerul, el nu se mai trezeşte, nu, nu se mai deşteaptă din somnul său adânc. b |
13 | Măcar de m'ai ascunde în iadul cel de jos c, sub pază, pân' la vremea când Ţi-a trecut mânia şi-ai rândui o vreme să-Ţi aminteşti de mine; |
14 | că dacă omul moare şi înc'ar mai trăi chiar când şi'ncheie viaţa cu ziua cea din urmă, aş aştepta'n tăcere pân'ce din nou voi fi. |
15 | Apoi mă vei chema, şi eu Îţi voi răspunde: Nu'ndepărta zidirea făcută chiar de Tine! d |
16 | Dar Tu ţii socoteala la tot ce fac eu zilnic şi nu, nimic nu-Ţi scapă din bietele-mi păcate; e |
17 | în sac ţii sub pecete a'mele făr'delegi şi însemnezi chiar orice-am greşit fără de voie. |
18 | Aşa precum un munte'n cădere se prăvale, aşa precum o piatră în locu-i se'nvecheşte, |
19 | cum apele rod pietre şi'ntinsele şuvoaie duc straturi de pământ, aşa în om Tu spulberi puterea de-a'ndura: |
20 | întinzi de el pân' vine sfârşitul, şi s'a dus, îi schimbi înfăţişarea f şi-apoi îl dai afară. |
21 | Şi de i-au fost feciorii la număr mulţi, nu ştie, iar de i-au fost la număr puţini, nici asta ştie; |
22 | el ştie doar atâta: că trupul l-a durut şi sufletul i-a plâns. |