O seamă de ediţii greceşti leagă acest vers de cel precedent. Textul a fost astfel interpretat ca o aluzie inspirată asupra păcatului originar şi folosit, în secolul IV, împotriva ereziei pelagiene. Doctrina asupra păcatului originar va începe însă, în mod explicit, odată cu Sfântul Apostol Pavel, prin Epistola către Romani 5, 12-14: solidară cu Adam (arhetipul), specia umană moşteneşte, din generaţie în generaţie şi din individ în individ, păcatul acestuia. În funcţie de mentalitatea vremii sale, Iov nu-i putea concepe omului decât o impuritate funciară, legată de propria sa natură, dar o fulguraţie a Revelaţiei nu poate fi exclusă, aşa cum se întâmplă în foarte numeroase texte biblice.