Is 59:09
De aceea s'a'ndepărtat de la ei judecata,
iar dreptatea nu va da peste ei;
când aşteptau lumină,
li s'a făcut întuneric;
când aşteptau zorile,
picioarele li s'au pomenit în ceaţă.
Iov 30
CAPITOLUL 30
Răspunsul lui Iov (continuare).
1
Şi-acum, sunt râsul celor mai tineri decât mine;
  acum îmi fac dojană bezmeticii aceia
  pe-ai căror taţi şi mame eu nu dădeam doi bani
  şi nu-i puneam de-o seamă cu câinii de la grajduri.
2
Ei, cei a căror vlagă din mâini mi-era nimica,
  de vreme ce pierise'nainte de sfârşit
3
luptându-se cu lipsa şi foamea; ei, cei care
  mai ieri fugeau prin stepă, sleiţi şi chinuiţi,
4
şi călăreau ecoul să-i dea târcoale mării
  când loboda-de-mare era mâncarea lor a;
  ei, cei lipsiţi de cinste, de slavă şi de bine
  când ronţăiau, de foame, copacii'n rădăcină,
5
s'au ridicat asupră-mi cu-avânturi de tâlhari,
6
ei, tâmpii, troglodiţii de-abia ieşiţi din peşteri b,
7
ei, tuse măgărească în cântec lin de strune,
  ei, râme pe sub crânguri sălbatice, uscate,
8
copii de proşti şi nume al celor fără nume,
  a căror slavă strâmbă s'a stins de pe pământ!...
9
Acum le sunt chitară,
  acum sunt basmul lor!...
10
Mă'nvăluie cu ură şi mi se ţin departe
  şi-asupra feţei mele nu şi-au cruţat scuipatul.
11
Căci El, golindu-Şi tolba, m'a'nveninat cu chinuri,
  iar ei, slăbindu-şi frâul, mi se hlizesc în faţă.
12
În dreapta mea se scoală puiţă şi prăsilă
  picioarele'ntinzându-şi
  şi cale peste mine făcându-şi, de pierzanie;
13
e cale bătucită,
  de vreme ce veşmântul mi l-au desprins de trup.
14
Săgeţile Lui toate de sus m'au săgetat,
  cu vrerea Lui El face cu mine tot ce vrea,
  dureri mă tot frământă.
15
Durerile'mpotrivă-mi deodată s'au întors,
  nădejdea mea se duse ca spulberul de vânt,
  precum un nor se duse şi mântuirea mea.
16
Şi-acum, pâraie calde mi-i sufletul pe chip c
  şi'n zile de durere mă ţine înzilirea;
17
mi-i somnul parcă, noaptea, din prăvăliri de oase,
  şi nervii se desfac.
18
Cu straşnică tărie mă ţine El de haină
  şi de gâtlej mă strânge ca gulerul cămăşii.
19
Tu mă socoţi, pe mine, nimic decât noroi,
  că parc'aş fi totuna cu praful sau cenuşa.
20
Strigat-am către Tine şi, iată, nu m'asculţi,
  stătut-am în picioare şi nu mă bagi în seamă;
21
atâtea, fără milă, s'au năpustit asupră-mi,
  căci Tu, cu mână tare, mă baţi necontenit
22
şi cu dureri mă'mpresuri
  tăindu-mi orice cale spre mântuirea mea. d
23
Că ştiu prea bine: moartea mă surpă din ce sunt,
  pământul fiind casa oricărui pământean.
24
O, dac'aş fi în stare să-mi curm odată viaţa,
  ori să mi-l rog pe altul s'o facă'n locul meu!
25
Că eu am plâns deasupra oricărui slăbănog
  şi-am suspinat văzându-l pe omul nevoiaş.
26
Şi aşteptând să-mi vină belşug de bunătăţi,
  de zile rele, iată, din urmă-am fost ajuns.
27
M'aprind în măruntaie şi fierb fără'ncetare
  şi simt strânsoarea spaimei şi-a zilelor miloage.
28
Am tras, gemând, caleaşca, dar fără frâu în gură,
  am stat în adunare şi'ntr'însa am strigat;
29
sunt frate cu şacalii,
  prieten sunt cu struţii;
30
mi-i pielea parcă toată'nvelită cu'ntuneric
  şi oasele din mine'nvelite în arsuri;
31
chitara mea se'ntoarse cu strunele spre jale:
  cântării mele'nalte doar plânsul i-a rămas.