O, tu, cetate a vărsărilor de sânge,
tu, mincinoasă pe de-a'ntregul,
tu, doldora de nedreptate:
nu vei ajunge prada să ţi-o pipăi ^a!...

Sunete, zgomote: bice pocnesc,
roţile duduie,
caii'n fugă nechează,
carele huruie,

călăreţii sar în şei,
săbiile scânteiază,
armele fulgeră
în geamătul mulţimii de răniţi
şi-al grelelor căderi.
Şi nici un capăt neamurilor ei,
dar trupurile lor se vor slăbi

după atâta desfrânare
a ei, frumoasa desfrânată
şi veselă'n plăceri
şi iscusită'n farmece,
cea care vinde neamuri cu desfrâul
şi triburi cu-ale ei fermecături ^b.

Iată că Eu îţi stau chiar împotrivă
– Domnul grăieşte, Atoateţiitorul –
şi'n faţa ta te-oi dezveli la poale
şi'n faţa neamurilor toate
ruşinea îţi voi arăta-o,
şi'mpărăţiilor ocara ^c.

Şi-asupra ta voi arunca cu scârnă,
da, pe potriva scârnăviei tale,
şi pildă te voi face tuturor.

Şi fi-va că acel ce te-o vedea
îşi va pleca vederea dinspre tine
şi va şopti:
„O, ticăloasa de Ninive,
cine va plânge după ea?
unde-am să-i aflu mângâiere?...“.

O, pregăteşte-ţi porţie
şi struna ţi-o înstrună
şi pregăteşte porţia lui Amon ^d,
cea care locuieşte'n râuri
şi'mprejmuită e de apă,
a cărei stăpânire este marea
şi ale cărei ziduri, apa,

a căreia tărie-i Etiopia
şi chiar Egiptul,
a cărei fugă n'are nici un capăt,
de vreme ce-o ajută Libienii ^e...

Dar ea printre străini va fi'n robie ^f;
pe pruncii ei îi vor trânti'n ţărână
la începutul căilor ei toate;
şi sorţi vor arunca
asupra-a tot ce are ea mai scump,
şi nobilii ei toţi vor fi legaţi în lanţuri.

Iar tu ai să te'mbeţi
şi fi-vei tu dispreţuită
şi aşezare-ţi vei căta de la duşmani.

Şi toate ale tale'ntărituri
sunt ca smochinii care-şi au şi paznici:
că dacă-i scuturi,
ei cad în gura celui ce mănâncă.

Iată,
poporul tău în tine e-aşa precum femeile:
de s'or deschide'n faţă cu duşmanul,
şi porţile se vor deschide, ale ţării,
şi focul îţi va mistui zăvoarele.

Hai, scoate-ţi apă, s'o ai la'mpresurare,
aşază-ţi bine'ntăriturile
şi intră'n lut şi calcă-l jos cu paie
şi fă-l mai tare decât cărămida ^g!...

Acolo focul te va mistui
şi sabia te-o nimici de tot:
te va mânca precum lăcusta,
strivită vei fi jos ca o omidă.

Ţi-ai înmulţit negustoriile
pân' dincolo de stelele din cer:
omida le-a'ncolţit şi a zburat.

Ca greierele ţi-a sărit adunătura
şi ca lăcusta ce se suie
pe gard în ziua friguroasă:
că soarele a răsărit,
ea a zburat,
şi locul nu şi-l mai cunoaşte;
vai lor!

Păstorii tăi au dormitat ^h,
iar regele Asiriei ţi-a adormit vitejii ⁱ;
poporul tău s'a dus în munţi
şi nimeni nu era ca să-i aştepte.

Nu-i vindecare vânătăii tale,
te doare rana'n umflătura ei.
Şi toţi cei care-au auzit de tine
din palme vor plesni'mpotrivă-ţi;
căci peste cine oare n'a trecut,
fără'ncetare, răutatea ta ^j?