După cum se ştie, Enoh a fost strămutat de Dumnezeu într'un loc rămas necunoscut (Fc 5, 24). În cele două stihuri de aici, autorul recurge la un joc subtil – atât muzical, cât şi semantic – între două cuvinte: metatíthemi şi metanoéo; primul înseamnă „a strămuta“, „a schimba“, „a transforma“ (Diogene îi atribuie şi sensul de a părăsi un sistem filosofic în favoarea altuia); al doilea înseamnă „a se pocăi“, dar ca derivat al sensului primar de „a se răzgândi“ (de unde, substantivul metánoia = „pocăinţă“), dar ca derivat al sensului primar: „schimbare de gând, de sentiment“, adoptarea unei poziţii noi faţă de ceea ce a fost; convertire la ceva nou. În opera lor de evanghelizare, Sfinţii Apostoli vor fi avut în minte şi acest verset: aşa cum Enoh, prin strămutare, a devenit un intim al lui Dumnezeu, tot astfel iudeii şi păgânii, prin convertire, devin intimii lui Iisus Hristos.