Verbul „a umbri“ (episkiázo) are în Sfânta Scriptură o conotaţie specială: acţiunea prin care Dumnezeu Îşi exercită puterea sau Îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane. Moise era „umbrit“ de un nor (Iş 40, 32-35); puterea Celui-Preaînalt a „umbrit-o“ pe Sfânta Fecioară în momentul zămislirii (Lc 1, 35); la schimbarea la faţă a Domnului un nor luminos i-a „umbrit“ pe cei trei apostoli prezenţi (Mt 17, 5; Mc 9, 7; Lc 9, 34); bolnavii din Ierusalim, pe margini de uliţe, aşteptau să treacă Petru şi măcar „umbra lui să-i umbrească“ spre a se vindeca (FA 5, 15). Aici „spatele“ (lui Dumnezeu), în sensul primar al cuvântului metáfrenon, ar fi „omoplaţii“, adică aria din care pornesc aripile. Vezi stihul următor.