Asupra cuvântului hósios vezi nota de la 4, 3. Aici însă e mult mai important, fiindcă traducerea lui prin „sfânt“ e de natură să nedumerească şi să intrige. Tălmăcirile din ebraică oscilează între „dumnezeiesc“ (RSV), „credincios“ (în sensul de „fidel“) (TOB, OSTY), „prietenul Tău“ (BJ), „credincios înaintea Ta“ (ed. rom. 1936), „cucernic“ (GALA), „cuvios“ (ediţiile româneşti curente). Totuşi: „sfânt“ (VULGATA – „quia sanctus sum“ – şi KJV – „for I am holy“). Fericitul Augustin interpretează stihul întemeindu-se pe sensul de „sfânt“, în care vede lumina profetică: Nu văd cine ar putea să afirme: „eu sunt sfânt“, în afară de Acela care a fost fără păcat în lume. Acela prin Care păcatele toate au fost nu săvârşite, ci iertate. El rosteşte aceste cuvinte din poziţia de rob pe care Şi-a asumat-o (Flp 2, 7). Iisus Hristos era în acelaşi timp: ca Dumnezeu, egal cu Tatăl; ca rob, cap al Bisericii. Aşadar, când aud: „că sfânt sunt eu“, Îi recunosc vocea. Dar nici pe a mea nu o exclud, de vreme ce Biserica e Trupul Său, inseparabilă de Cap, şi de vreme ce eu sunt mădular al Bisericii, de asemenea inseparabil de Capul ei. Dacă s'a spus: „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru“ (Lv 19, 2), atunci Trupul lui Hristos poate să-şi ia îndrăzneală, iar Omul care „de la marginile pământului către Tine a strigat“ (Ps 60, 2) poate îndrăzni împreună cu Capul său – şi sub Capul său – să strige: „că sfânt sunt eu“, deoarece el a primit harul sfinţeniei, harul Botezului şi iertarea păcatelor.