Deşi psalmistul foloseşte cuvântul „bărbat”, Sf. Vasile cel Mare, comentând textul, precizează că virtutea este aceeaşi, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, şi că aceasta din urmă este subînţeleasă, ca fiind parte din una şi aceeaşi natură umană. De notat acum scara ascendentă a acestor trei stihuri ale versetului, prin treptele celor trei verbe în asociere cu trei categorii de oameni: 1) „Necredinciosul” (asevés) este un termen generic: cel fără Dumnezeu şi, ca atare, lipsit de evlavie şi de orice sentiment religios; a nu umbla în sfatul necredincioşilor înseamnă a nu te lua după părerile sau după orientările lor, a nu te lăsa influenţat de ei. 2) „Păcătosul” este un termen specific: cel ce perseverează în păcat şi-l practică întocmai ca un profesionist; literal: „şi în calea păcătoşilor nu a stat”, dar în limba română „a sta în calea cuiva” înseamnă a încerca să-l opreşti, de unde trebuinţa tălmăcitorului de a apela la funcţia genitivului instrumental; mai mult, dacă în primul stih e vorba de o singură direcţie a mişcării, aici structura gramaticală sugerează două direcţii opuse, ceea ce ar însemna: fericit e omul care, întâlnindu-se în cale cu păcătoşii, nu s-a oprit, n-a intrat în vorbă cu ei, ci a trecut pe alături, văzându-şi de drumul său propriu. 3) „Ucigaşul” traduce termenul grecesc loimós, al cărui sens generic este acela de plagă nimicitoare, prăpăd, dezastru. (Textul Masoretic foloseşte cuvântul „batjocoritor” = cel ce ia în derâdere cele sfinte, ca şi pe cei ce cred în ele). A şedea pe scaunul ucigaşilor (pierzătorilor, nimicitorilor) înseamnă a te stabili în tagma lor şi, într-un fel, a le fi urmaş: un asemenea om e foarte aproape de prăbuşirea în neant. Pe de altă parte, Sf. Vasile cel Mare notează exactitatea termenilor: nu se spune: „fericit cel ce nu umblă...”, ci „cel ce n-a umblat”; fericirea nu-i este adresată omului în această viaţă, fiindcă nu se ştie cum va sfârşi: ea le este rânduită celor ce şi-au încheiat viaţa în sensul celor spuse de psalmist.