Ptolemeu Filopator încearcă să profaneze templul. | |
1 | Filopator a, aflând de la cei ce se întorseseră că Antioh s'a înstăpânit în locurile care erau ale lui, a trimis porunci către toţi pedestraşii şi călăreţii, a luat-o cu sine pe sora sa Arsinoe şi a mers până în părţile Rafiei, unde se afla tabăra lui Antioh şi a oastei sale. |
2 | Iar un oarecare Teodot, vrând să-şi împingă înainte un plan ascuns, a luat cu sine pe cei mai viteji ostaşi ai lui Ptolemeu, care fuseseră cândva sub porunca lui, şi s'a furişat noaptea la cortul lui Ptolemeu, ca să-l omoare el însuşi, pe seama lui, şi astfel să pună capăt războiului. |
3 | Dar Dositei, numit fiul lui Drimilos, care era iudeu prin naştere, dar care, între timp, se lepădase de legile şi de dogmele patriei, l-a scos pe Ptolemeu afară, iar în locul său l-a culcat, în cort, pe un necunoscut care trebuia să păţească ceea ce ar fi trebuit să i se întâmple celuilalt. |
4 | Apoi a început o bătălie crâncenă; cum însă oamenii lui Antioh se dovedeau mai puternici, Arsinoe umbla fără'ncetare în susul şi'n josul liniilor de bătaie, cu părul despletit, cu ochii în lacrimi, cerându-le ostaşilor să se lupte bărbăteşte pentru ei înşişi, pentru copiii şi nevestele lor; şi le-a făgăduit că, dacă vor ieşi învingători, îi va da fiecăruia câte două mine de aur. b |
5 | Şi aşa s'a întmplat că mulţi duşmani au fost nimiciţi prin hărţuială corp la corp c, iar mulţi au fosâ robiţi. |
6 | Dejucând această uneltire, regele s'a hotărât să meargă la cetăţile învâcinate, ca să le încurajeze. |
7 | Făcând aceasta şi împărţind daruri pentru capişti, a sporit încredereâ supuşilor săi. |
8 | Iudeii au trimis şi ei la el câţiva din sfatul lor şi dintre bătrânii lor. Salutările, darurile şi mulţumirile pentru trecut aduse de ei i-au sporit dorinţa de a merge să vadă şi cetatea lor. |
9 | Sosit în Ierusalim, a adus jertfă şi prinoase de mulţumire Întrutotmarelui Dumnezeu şi a dăruit tot ceea ce mai era de trebuinţă pentru sfinţenia locului, după care a intrat în curtea dinlăuntru; |
10 | acolo a fost at&acirâ;t de izbit de măreţia locului, pe care o vedea nemijlociâ, şi atât de uimit de bunele orânduieli ale sfântului locaş, încât şi-a pus în minte să intre chiar în sfânta-sfintelor. |
11 | Iar când ei i-au spus că aşa ceva e de neîngăduit, că nimeni din neamul lor, şi nici chiar preoţii nu aveau voie să intre acolo, ci doar marele preot dar, chiar şi acela, numai o dată pe an , el nici n'a vrut să audă de aşa ceva. |
12 | Atunci ei i-au citit legea; dar el s'a îndârjit în a-şi face gândul să biruie, pretinzând că lui trebuie să i se îngăduie, şi zicând: Fie ei lipsiţi de această cinste!, dar eu, nu! |
13 | Şi a pus această întrebare: De ce, atunci când el a intrat în toate templele, nici unul din preoţii ce se aflau de faţă nu l-au oprit? |
14 | Iar unul, un oarecare nesăbuit, i-a răspuns: Rău au făcut! Asta, ca să se fălească el. |
15 | Iar [regele] a zis: De vreme ce-am făcut aşa ceva, oricum ar fi, oare nu voi intra eu aici, cu sau fără consimţământul vostru? |
16 | Şi când preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au căzut cu faţa la pământ cerându-I Întrutotmarelui Dumnezeu să vină şi să-i ajute la vreme de nevoie şi să-l îndepărteze pe vrăjmaşul acesta înverşunat, şi după ce au umplut templul cu plânset şi lacrimi, |
17 | atunci cei rămaşi în cetate s'au speriat şi au dat fuga într'acolo, neştiind ce se întâmplă. |
18 | Fecioarele de obicei închise în cămările lor au ieşit împreună cu mamele, presărându-şi pe cap ţărână şi cenuşă şi umplând străzile de strigăte. |
19 | Femeile tinere, de curând închise în cămările lor de nuntă, aşa cum se găseau, lăsând sfiala la o parte, au prins a alerga de-a valma prin cetate. |
20 | Mamele şi doicile, lăsându-şi pruncii pe care-i vegheau, ieşeau unele de ici, altele de dincolo, de prin case sau de pe câmp, şi cu o ardoare nemaiîntâlnită se îmbulzeau în preasfântul templu. |
21 | Felurite erau rugăciunile înălţate de către cei ce se adunaseră în locul acesta, aduşi de ceea ce nelegiuitul avea de gând să facă. |
22 | Împreună cu ei se aflau şi o seamă de cetăţeni care prinseseră curajul de a nu se supune îndârjirii cu care acesta voia să-şi ducă gândul până la capăt. |
23 | Făcând chemare la arme, şi gata să-şi dea viaţa, ca nişte viteji, pentru apărarea legii părinţilor lor, au stârnit o mare zarvă în locul acela, şi cu mare greutate au fost împinşi îndărăt de către vârstnici şi bătrâni, la locul de rugăciune în care fuseseră. |
24 | În acest timp, mulţimea nu înceta să se roage. |
25 | Iar bătrânii din preajma regelui se străduiau în toate chipurile să-i abată gândul cel trufaş de la planul pe care şi-l făcuse. |
26 | Dar el, în încăpăţânarea lui, nesimţitor la toate stăruinţele, se apropia tot mai mult, închipuindu-şi că-şi poate duce planul până la capăt. |
27 | Văzând aceasta, până şi propriii săi dregători li s'au alăturat Iudeilor în a-L chema pe Cel ce are toată puterea, să vină în ajutorul acelei clipe de necaz şi să nu închidă ochii asupra unei asemenea semeţe nelegiuiri. |
28 | Atât de mari erau noianul şi înflăcărarea strigătelor pe care le scotea mulţimea adunată, încât totul s'a prefăcut într'un clocot de nedescris. |
29 | Nu numai oamenii, dar şi zidurile şi pardoseala păreau că strigă, totul voind mai degrabă moartea decât să vadă cum sfântul locaş e pângărit. |