Acest obicei e menţionat numai aici în V. T., şi e probabil că n'a avut viaţă lungă. Dincolo şi deasupra lui, însă, acest crâmpei de istorie deschide perspectiva unei ample analize teologice: Dumnezeu acceptă provocarea omului, acceptând în acelaşi timp şi soluţia. Dilematic: salvează o fiinţă umană sacrificându-Şi poporul, sau Îşi salvează poporul sacrificând o fiinţă umană?... Mult mai târziu, arhiereul Caiafa, inspirat de Dumnezeu, va enunţa principiul că „de folos ne este să moară un om (adică Iisus, n. n.) pentru popor, iar nu tot neamul să piară“ (In 11, 50).