În cele ce urmează, Ieftae aduce argumente: 1) de ordin istoric: Israel nu a intrat în Canaan ca un cuceritor care, pur şi simplu, invadează un teritoriu, ci ca un proprietar care nu cere altceva decât să-şi croiască drum către locul din care plecase (vv. 15-22); 2) de ordin religios: fiecare popor moşteneşte teritoriul pe care i l-a hărăzit divinitatea în care crede (vv. 23-24); 3) de ordin juridic, şi anume principiul prescripţiei: dacă un teritoriu nu e revendicat de nimeni pe o anumită durată, el devine proprietatea celui care îl foloseşte (vv. 25-26).