În Textul Masoretic, versetele 20-23 sunt construite pe cuvântul-pilot „ciocan“, cu verbul „a ciocăni“, „a bate cu ciocanul“, „a chinui“, care se repetă de nouă ori şi al cărui complement se sprijină pe prepoziţiile „cu“ sau „prin“ (ex: „cu tine am lovit popoare şi cu tine am stricat regate“). De aici, ideea că un mare conducător politic şi militar (unii exegeţi presupun că textul s'ar referi la Cirus) nu este altceva decât instrumentul dur prin care Dumnezeu izbeşte pe cine vrea. În Septuaginta, aceleaşi versete sunt construite pe verbul-pilot „a risipi“, „a dispersa“ (diaskorpízo), care se repetă tot de nouă ori şi al cărui complement se sprijină pe prepoziţia „întru“ (en) şi, o singură dată, pe „din“ (ek). De aici decurge o cu totul altă exegeză, dacă se ţine seama de faptul că enunţurile se află în continuarea versetului 19, în care e vorba de Iacob (şi care, în fapt, este o reluare a versetului 16 din capitolul 10). Poporul ales devine un spaţiu în interiorul căruia Domnul Îşi realizează planul general, un spaţiu unde neamurile, oamenii şi lucrările lor se regăsesc, sub mâna lui Dumnezeu, într'un fel de absorbţie, asimilare sau participare, aşa cum vor fi ele chemate să se regăsească, sub har, întru noul Israel, Biserica lui Hristos. Pentru această interpretare pledează şi relaţia antinomică „a risipi – întru“ (a „dispersa“ în „interiorul“ unui spaţiu deschis).