Dt 28:43
Străinul cel ce este'n mijlocul tău se va ridica deasupră-ţi foarte sus, iar tu te vei cobor] din ce în ce mai jos;
Plg 1
Plângerea întâi
1Şi a fost că după ce Israel a fost dus în robie şi Ierusalimul a rămas pustiu, a şezut Ieremia jelind şi a plâns această plângere asupra Ierusalimului; şi a zis: a

Plângerea întâi.

Cum şade răznită cetatea aceasta,
 ea, cea cu multe popoare!
E-acum ca o văduvă'n lume:
 slăvită cândva printre neamuri,
prinţesă cândva peste ţări,
 ajuns-a tribut să plătească.
2
Ea nopţile şi le trece plângând,
 în lacrimi scăldându-şi obrajii.
Din toţi care-atunci o iubeau
 nu-i nimeni acum s'o aline.
Prietenii toţi au trădat-o,
 duşmani împotrivă-i se-arată.
3
Iudeea e dusă'n robie
 prin tot ce-i mai josnic într'însa,
prin propria ei înrobire. b
 Risipă'ntre neamuri, odihnă nu-şi află;
gonacii au prins-o la mijloc,
 al celor ce crunt o apasă.
4
Plângând se coboară cărări din Sion,
 că nimeni nu vine la praznic. c
Surpate-i sunt porţile toate:
 pe ele, suspine de preoţi.
Fecioarele-s duse'n robie,
 el d singur şi'neacă amarul.
5
Acei ce-l apasă sunt încă deasupră-i,
 duşmanii se'ngraşă la cârmă,
că'n faţa noianului său de păcate
 culcatu-l-a Domnul cu fruntea'n ţărână:
pruncuţii săi fragezi sunt duşi în robie,
 din urmă mânaţi de tirani.
6
Fiicei Sionului, e iată,
 răpită i-a fost frumuseţea!
Ai săi voievozi erau ca berbecii f
 ce nu şi-au aflat o păşune:
pe drum se mişcau fără vlagă
 din faţa gonacilor lor.
7
Şi-aduce Ierusalimul aminte
 de zilele lui triste, umile, g
când braţ de vrăjmaş îi supuse poporul
 ah, fără ca nimeni s'ajute: –,
când ei, ei, duşmanii, văzându-l pe drumuri,
 de el îşi râdeau.
8
Păcătui cetatea, din greu, Ierusalimul,
 pricìnă pentru care-i acum în suferinţă.
Cei ce-o aveau în cinste, cu toţi au umilit-o,
 că i-au văzut ruşinea;
ea însăşi a gemut
 şi faţa şi-a întors-o.
9
Necurăţia-i udă se'ncleie pe picioare. h
 Nu şi-a adus aminte de-un astfel de sfârşit:
cândva semeaţă frunte, acum cu nasu'n jos;
 şi nimeni nu-i să-i dea o mângâiere...
„O, Doamne, Doamne, iată, Tu vezi-mi umilinţa,
 că'n faţa mea duşmanul s'a înălţat pe sine!“
10
Vrăjmaşul mâna şi-a'ntins-o
 spre tot ce-are ea mai de preţ.
Că ea i-a văzut pe păgâni
 cum intră în sfânta ei casă,
ei, despre care ai zis
 ca'n obştea Ta să nu intre.
11
Poporul suspină, întreg,
 umblând după pâine;
ce-aveau mai de preţ au dat pe mâncare,
 să-şi cheme la viaţă suflarea.
Vezi, Doamne, priveşte,
 că'n mare'njosire se află!
12
„Voi, toţi cei ce mergeţi pe cale,
 veniţi şi vedeţi
de este pe lume durere
 la fel cu durerea ce-a dat peste mine!
Acel ce prin mine grăit-a, El, Domnul,
 în ziua aprinsei mânii m'a smerit. i
13
El foc a trimis din'naltele Sale locaşuri;
 în oasele mele-l aduse.
Şi laţ mi-a întins la picioare
 şi pasu'ndărăt mi l-a'ntors;
un gol mi-a căscat înlăuntru,
 durere din zori până'n seară.
14
Un ochi veghetor asupra păcatelor mele! j
 Şi iată că ele de mâini mi s'au prins,
grămadă le simt pe grumaz.
 Slăbitu-mi-a'n ele puterea:
De vreme ce Domnul m'a dat pe mâna durerii,
 nimic nu mă ţine'n picioare.
15
Vitejii mei, iată, pe toţi gonitu-i-a Domnul
 din mijlocul meu.
Un timp a chemat împotrivă-mi
 spre moartea aleşilor mei.
Strivită a fost ca'ntr'un lin fecioara lui Iuda,
 de-aceea eu plâng.
16
În ochiul meu ape îşi află izvor.
 Că-mi este departe
Acel ce alină
 şi duhul spre sine-l întoarce.
Pieritu-mi-au fiii,
 că prins-a putere vrăjmaşul“.
17
Sionul mâna şi-a întins-o:
 nu-i nimeni să-i dea mângâiere.
Porunci a dat Domnul asupra lui Iacob;
 duşmanii săi, iată-i, îi sunt împrejur.
În mijlocul lor, singur, un biet Rusalim,
 un chip de femeie-alungată.
18
Da, drept este Domnul,
 că spuselor Sale le-am stat împotrivă.
Tu, lume de neamuri, auzi-mi durerea
 şi vezi-mi obida:
fecioarele mele şi tinerii mei
 sunt duşi în robie!
19
Chematu-i-am pe-aceia cu care m'am iubit;
 ei însă m'au trădat.
Preoţii mei, ca şi bătrânii mei,
 pierit-au în cetate
cătând de-ale mâncării atât cât să trăiască
 şi neaflând nimic.
20
O, Doamne, Tu vezi-mi necazul!
 Lăuntrul meu e pradă tulburării
şi inima în mine mi se'ntoarce:
 că-am necăjit pe altul şi-s necăjit de altul;
afară pruncii mi-au pierit de spadă,
 în casă parc'aş fi'ntru moarte.
21
Te rog, ascultă-mi suspinul!
 Nu-i nimeni să-mi dea alinare.
Aflat-au vrăjmaşii de răul meu, Doamne,
 şi-au râs ca nebunii de câte-ai făcut.
O zi ai adus, un timp ai chemat,
 şi ei devenit-au asemenea mie.
22
Le fie răutatea'naintea feţei Tale
 şi fă-le şi Tu lor
cum mi-ai făcut Tu mie
 pe seama celor multe păcate ale mele!
Că mult îmi e suspinul,
 mâhnită-mi este inima.