Pentru aceeaşi raţiune invocată în nota precedentă (3, 25), regele vorbeşte ca un fiu al lui Israel, împrumutând gândirea şi limbajul lui Daniel. Mesajul textului este acela că, în prezenţa şi sub înrâurirea profetului, o taină dumnezeiască se poate descoperi chiar prin gura unui păgân, cum va fi, de pildă, exclamaţia sutaşului din faţa crucii (Mt 27, 54; Mc 15, 39; Lc 23, 47); mărturia de acum despre „Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (pnéuma theoū ágion), împreună cu cea din 3, 25 despre făptura care este „asemenea fiului lui Dumnezeu“ (omoía yiō theoū) se constituie într'o veritabilă revelaţie asupra misterului Sfintei Treimi, mult mai transparentă decât aceea de la stejarul Mamvri (Fc 18). De altfel, această mărturie e fondul aperceptiv pe care se va petrece convertirea trufaşului suveran (vv. 33-34). De remarcat că Daniel Îl „poartă“ într'însul (pe Duhul Sfânt) (en eautō éhei); autorul sacru foloseşte aici verbul din profeţia lui Isaia asupra naşterii lui Iisus dintr'o fecioară (vezi Is 7, 14 şi nota). Textul Masoretic sună diferit: Daniel are într'însul „duhul sfinţilor zei“ (BJ, OSTY) sau „un duh al sfinţilor zei“ (TOB). Ediţiile curente româneşti, deşi îşi revendică Textul Masoretic, adoptă formularea: „Duhul lui Dumnezeu celui Sfânt“.