Urâciunea pustiirii, ridicată deasupra jertfelnicului destinat arderilor-de-tot, era un altar al lui Zeus Olympios, nume pe care limbile semitice l-au tradus prin Baal Şamem = Domnul cerului, dar care la Iudei a devenit urâciunea pustiirii, ceea ce înseamnă că, odată cu instalarea zeului păgân, templul Domnului a fost părăsit atât de către credincioşi, cât şi de Domnul Însuşi (
Iz 10, 18), fapt pentru care Daniel îl numeşte urâciunea pustiirilor (
Dn 9, 27). Expresia va fi folosită de Însuşi Iisus (
Mt 24, 15;
Mc 13, 14) într-un sens mai larg: pe locul cel sfânt al lui Dumnezeu se va instala fie un personaj care va pretinde şi va obţine adorare (Antihrist), fie o nouă formă de idolatrie, menită să pustiască sufletele oamenilor prin alungarea lui Dumnezeu.