1Mac 01:13
şi unii din popor se înghesuiau să se ducă la rege, pentru ca acesta să le dea împuternicire să trăiască după datina păgânilor.
2Mac 4
CAPITOLUL 4
Onia îl pârăşte pe Simon la Seleuc. Iason şi elenismul. Menelau, mare preot. Moartea lui Onia. Neorânduieli în Ierusalim. Menelau scapă datorită banilor.
1Sus-numitul Simon, care devenise pârâşul avuţiilor şi al patriei, l-a pârât pe Onia, cum că el a adus nenorocirea asupra lui Eliodor şi a pus la cale tot răul;
2pe binefăcătorul cetăţii, pe ocrotitorul celor din neamul său, pe râvnitorul legilor, el îndrăznea să-l arate ca pe un trădător de ţară!
3Ura a crescut până într'atât, încât şi omoruri s'au făcut de către unul din oamenii de încredere ai lui Simon.
4Luând în socotinţă primejdia acestei duşmănii, precum şi faptul că Apoloniu, fiul lui Menesteu, guvernatorul Celesiriei şi al Feniciei, nu făcea altceva decât să sporească răutatea lui Simon,
5Onia s'a dus la rege, nu spre a fi pârâş al concetăţenilor săi, ci având în vedere binele obştesc al întregului popor şi pe acela al fiecăruia în parte;
6aceasta, fiindcă el vedea că, dacă regele nu va face nimic acolo, era peste putinţă ca viaţa obştească să-şi regăsească de acum înainte pacea şi ca Simon să pună capăt nebuniei lui.
7Dar, după ce Seleuc a părăsit această viaţă şi după ce Antioh, poreclit Epifan, i-a urmat la tron, Iason, fratele lui Onia, a a pus mâna, prin înşelăciune, pe dregătoria de mare preot,
8făgăduind regelui trei sute şaizeci de talanţi de argint, precum şi optzeci de talanţi de aur dintr'un alt izvor de venituri;
9pe deasupra, s'a făgăduit cu încă o sută cincizeci, dacă i se va îngădui ca el însuşi să înfiinţeze un gimnaziu b şi un efebiu c şi să-i înscrie pe cei din Ierusalim drept cetăţeni ai Antiohiei d.
10Şi, dobândind îngăduinţa regelui, a pus mâna pe stăpânire şi de îndată i-a trecut pe cei din neamul său la felul de viaţă al Grecilor. e
11Şi a desfiinţat înlesnirile pe care regii, din omenie, le dăduseră Iudeilor datorită lui Ioan, tatăl lui Eupolemiu – cel din fruntea soliei care dobândise prietenia şi alianţa Romanilor – şi, aruncând la pământ aşezămintele legiuite, a făcut începutul unor obiceiuri noi, oprite de Lege.
12Că i-a făcut plăcere să întemeieze un gimnaziu chiar la poalele acropolei f, unde i-a adus sub pălărie g pe tinerii cei mai înzestraţi.
13Aşa prindea rădăcini, pe atunci, elenismul, şi aşa se petrecea slugărnicia faţă de năravurile străine, prin murdăria fără margini a lui Iason, păgân nenorocit, şi nicidecum mare preot;
14că preoţii nu mai aveau nici o râvnă pentru slujba la altar, ci, dimpotrivă, dispreţuind templul şi nemailuând în seamă jertfele, se grăbeau să fie părtaşi, de cum se auzea discul h, la întrecerile gimnaste oprite de lege i,
15socotind vredniciile părinţilor ca pe o nimica toată şi luând slava Grecilor drept cea mai bună din toate.
16Faptul acesta însă avea să le aducă mari necazuri: tocmai cei cărora le râvneau felul de viaţă şi cu care voiau să se asemene pe de-a'ntregul, tocmai aceia le-au devenit duşmani şi călăi.
17Că nu e lucru de nimic să te porţi păgâneşte împotriva legilor dumnezeieşti; de altfel, curgerea întâmplărilor o va arăta j.
18Când în Tir se ţineau jocurile ce aveau loc la fiecare cinci ani k, de faţă fiind regele,
19nelegiuitul Iason a trimis, drept Antiohieni din Ierusalim, câţiva soli care să vadă jocurile şi care au adus trei sute de drahme de argint pentru jertfa lui Hercule; dar cei care le aduseseră au cerut ca ele să nu fie folosite pentru jertfă, căci nu se cuvenea, ci să fie puse deoparte pentru alte cheltuieli.
20Astfel că aceşti bani, rânduiţi pentru jertfa lui Hercule de către cel ce îi trimisese, datorită celor ce îi aduseseră au ajuns să fie folosiţi la facerea triremelor l.
21Şi dacă Apoloniu, fiul lui Menesteu, a fost trimis în Egipt la încoronarea regelui [Ptomeleu] Filometor, Antioh a aflat că acesta din urmă i se arăta potrivnic, ceea ce l-a făcut să se îngrijească de propria sa linişte; aşa că s'a dus la Ioppe, iar de acolo s'a dus la Ierusalim.
22Întâmpinat cu mare alai de către Iason şi de către cetăţeni, a fost primit cu facle şi cu strigăte de salutare; după care a plecat, cu oastea lui, spre Fenicia.
23Iar după trei ani, Iason l-a trimis pe Menelau, fratele lui Simon – despre care s'a vorbit mai sus m – să-i ducă regelui bani şi să-i amintească de trebile grabnice.
24Dar acela, înfăţişându-i-se regelui şi vorbindu-i ca un om de mare vază, a dobândit dregătoria de mare preot dând cu trei sute de talanţi de argint mai mult decât Iason.
25Înarmat cu porunci regale, a venit, nimic arătând din ceea ce trebuia să fie vrednicia de mare preot, ci, dimpotrivă, patimile unui tiran crud şi furiile unei fiare sălbatice.
26Aşa că Iason, cel care îl înlăturase pe propriul său frate şi care, la rândul său, a fost înlăturat de un altul, s'a văzut nevoit să fugă în ţara Amoniţilor.
27Cât despre Menelau, acesta se folosea de putere, dar nu dădea nimic din banii făgăduiţi regelui,
28în pofida plângerilor lui Sostrate, căpetenia acropolei; căci acesta avea sarcina de a strânge dările. Din această pricină, amândoi au fost chemaţi la rege.
29Menelau l-a lăsat pe fratele său Lisimah să-i ţină locul în dregătoria de mare preot; iar Sostrate l-a lăsat pe Crates, căpetenia Ciprioţilor n.
30În timp ce se petreceau acestea, s'a întâmplat că locuitorii Tarsului şi Malosului s'au răsculat, din pricină că oraşele lor îi fuseseră date în dar Antiohidei, ţiitoarea regelui.
31Aşa că regele a venit în mare grabă să liniştească lucrurile, lăsându-l în locul său pe Andronic, unul din marii săi dregători.
32Atunci Menelau, gândind că s'ar putea folosi de un prilej bun, a furat din templu nişte obiecte de aur şi i le-a dăruit lui Andronic; pe altele a izbutit să le vândă în Tir şi în oraşele din împrejurimi.
33Iar Onia, aflând de aceasta fără nici o putinţă de tăgadă, l-a învinuit, dar numai după ce se pusese la adăpost într'un loc de scăpare, şi anume la Dafne, lângă Antiohia. o
34Dar şi Menelau, luându-l pe Andronic deoparte, îi cerea cu stăruinţă acestuia să-l ucidă pe Onia. Andronic a venit să-l afle pe Onia; folosind vicleşugul, i-a întins mâna dreaptă, cu jurăminte, şi, în pofida bănuielilor acestuia, l-a făcut să iasă din locul de scăpare şi de îndată l-a ucis, fără să ia în seamă, câtuşi de puţin, dreptatea.
35Din această pricină, nu numai Iudeii, dar şi multe din celelalte neamuri erau scârbite şi tare nemulţumite de uciderea nedreaptă a acestui om.
36Când regele s'a întors din ţinutul Ciliciei, Iudeii din cetate au venit la el să i se plângă, avându-i alături şi pe Grecii care le împărtăşeau ura pentru nelegiuita ucidere a lui Onia.
37Cuprins de adâncă întristare, lui Antioh i s'a făcut milă şi a plâns pentru înţelepciunea şi pentru purtarea fără cusur a răposatului;
38apoi, arzând de furie, de îndată l-a dezbrăcat pe Andronic de porfiră, i-a sfâşiat tunica şi, după ce l-a purtat de-a lungul oraşului, l-a trimis pe ucigaş dincolo de lumea aceasta, chiar în locul unde el săvârşise nelegiuirea asupra lui Onia; şi astfel i-a adus Domnul pedeapsa de care era vrednic.
39De vreme ce numeroase furturi de cele sfinte fuseseră făcute în cetate de către Lisimah, cu învoirea lui Menelau, şi de vreme ce ştirea se răspândise şi'n afară, mulţimea poporului s'a adunat împotriva lui Lisimah, la vremea când multe asemenea obiecte de aur fuseseră duse în diferite părţi.
40Şi, cum mulţimile se ridicau, fierbând de mânie, Lisimah a înarmat ca la trei mii de oameni şi a început, el, cel dintâi, să atace, sub comanda unui oarecare Auranus, om înaintat în vârstă şi, nu mai puţin, în nebunie.
41Când şi-au dat seama de încercarea lui Lisimah, apucând unii pietre, alţii măciuci, alţii luând în pumni cenuşa care le era la îndemână, azvârleau totul, de-a valma, asupra oamenilor lui Lisimah,
42aşa că pe mulţi i-au rănit, pe unii i-au doborât, pe toţi ceilalţi i-au pus pe fugă, iar pe hoţul de cele sfinte l-au ucis lângă vistierie.
43Cu privire la aceste fapte, Menelau a fost dat în judecată.
44Când regele a venit în Tir, cei trei oameni trimişi de către sfatul bătrânilor l-au pus sub învinuire.
45Văzându-se, de acum, pierdut, Menelau i-a făgăduit foarte mulţi bani lui Ptolemeu, fiul lui Dorimene, ca să-l câştige pe rege de partea lui.
46Aşa că Ptolemeu, luându-l pe rege deoparte într'o galerie – chipurile, să se răcorească –, l-a făcut să-şi schimbe părerea;
47şi astfel, pe capul tuturor răutăţilor, pe Menelau, [regele] l-a scos nevinovat de învinuirile ce-i fuseseră aduse, iar pe acei nenorociţi – care, dacă şi-ar fi apărat pricina chiar în faţa Sciţilor, li s'ar fi dat drumul ca nevinovaţi – p el i-a osândit la moarte.
48Aşa s'a făcut că aceia care luaseră apărarea cetăţii, a poporului şi a obiectelor sfinte, au suferit această pedeapsă nedreaptă.
49Pentru aceasta, chiar Tirienii înşişi, sub semnul urii faţă de acest omor, s'au îngrijit să-i îngroape cu mare cinste.
50Cât despre Menelau, datorită lăcomiei celor puternici, a rămas la putere, crescând în răutate şi devenind marele vrăjmaş al concetăţenilor săi.