„Cei săraci cu duhul“ (în nici un caz: Cei săraci cu intelectul!) are două înţelesuri, ambele duhovniceşti: 1) Săracul care şi-a asumat lăuntric starea de sărăcie şi o îndură cu demnitate umană şi nădejde cerească; bogatul care nu e dependent lăuntric de propria sa bogăţie şi care, atunci când o pierde, parţial sau total, rămâne un om liber. 2) Pornind de la antropologia paulină, mistica răsăriteană postulează că duhul omului este partea superioară – fină, inefabilă – a sufletului (fără a fi altceva decât acesta), prin care omul poate intra în contact direct (entaz) cu Duhul Sfânt. Pentru ca această experienţă să fie posibilă, e nevoie ca duhul omului să devină „sărac“ de orice patimi sau impurităţi; astfel eliberat, duhul devine disponibil pentru înduhovnicire şi, în consecinţă, pentru împărăţia cerurilor. – Pe de altă parte, în limbajul evanghelic, termenul „sărac“ poate însemna şi „smerit“, „umil“, „supus“, „ascultător“, având întotdeauna o conotaţie pozitivă. – Sensul este înrudit cu acela al versetului 8: „Fericiţi cei curaţi cu inima“.