În limbajul biblic, termenul de întâi-născut nu implică în mod necesar existenţa unor fraţi mai mici, ci se referă exclusiv la prescripţiile Legii Vechi care-i acordau primului născut de parte bărbătească o demnitate aparte şi prerogative speciale, sub incidenţa chiar a sacralităţii (cf.
Iş 13, 2;
13, 14). Este şi motivul pentru care Pruncul Iisus este adus la templu (vezi mai departe, versetele
22-23). În monarhia ereditară, primul-născut devine în mod automat Prinţ-Moştenitor (al tronului) şi poartă acest titlu (Delfin, Diadoh, Ţarevici), chiar dacă rămâne şi unicul-născut; după cum un suveran se intitulează
ab initio, de exemplu, Ferdinand I sau Mihai I, fără ca din aceasta să rezulte necesitatea de a-i urma un al II-lea. Ca atare, expresia de faţă se cere interpretată nu numai din unghi legal-juridic, ci şi duhovnicesc, aşa cum o face Apostolul Pavel. În
Col 1, 15 el vorbeşte de Iisus Cel Întâi-Născut a toată zidirea, adică Fiul născut din Tatăl înainte de crearea lumii. Or, e de la sine înţeles că după cum Fiul Tatălui nu este cap de serie al făpturilor, nici Iisus, Fiul Mariei, nu este cap de serie al unor fraţi mai mici. Pavel clarifică şi mai pregnant această problemă în
Rm 8, 29: aleşii lui Dumnezeu (din Biserică) alcătuiesc o familie în care Iisus Hristos devine Întâiul-Născut între mulţi fraţi. Sensul duhovnicesc e cât se poate de clar. Vezi şi
Col 1, 18;
Evr 1, 6;
Ap 1, 5.