Credinţa este atât un dar al lui Dumnezeu cât şi un răspuns al omului
Credinţa este întâlnirea omului cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui. Ea se naşte în suflet prin primirea cuvântului lui Dumnezeu: credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Rom 10, 17). Sfânta Scriptură ne învaţă că credinţa este o lucrare a harului dumnezeiesc vindecător şi mântuitor în om: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-rabdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22). Credinţa este mântuitoare: prin credinţă se va îndreptă omul (Rom 3,28) căci dreptul din credinţă va fi viu! (Avacum 2, 4). Omul trebuie să se deschidă acestei lucrări a harului prin împlinirea poruncilor adică credinţa să fie lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). Astfel ajungem ca Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile noastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire (Efes 3, 17).
Sfinţii Părinţi fac distincţie între credinţa din auzire care ne aduce la Hristos şi credinţa care constituie însăşi viaţa Bisericii şi a membrilor ei despre care Sfântul Pavel spune că face ca Hristos să se sălăşluiască în inimile noastre. Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte pe prima credinţă simplă sau din cele auzite iar pe cea de a doua, credinţă desăvârşită sau din cele văzute, unitatea şi părtăşia omului cu Dumnezeu. De la credinţa simplă la cea desăvârşită se ajunge prin primirea harului în Sfintele Taine ale Bisericii (în special Botezul, Mirungerea şi Euharistia) şi prin angajarea într-un efort ascetic care urmăreşte curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor potrivit poruncilor dumnezeieşti. Credinciosul intră astfel, în Biserică, într-o relaţie personală, în permanentă creştere, cu Persoanele Sfintei Treimi care revarsă darul duhovnicesc, inclusiv pe cel al credinţei.
Credinţa este aşadar atât un dar al lui Dumnezeu cât şi un răspuns al omului. Acest răspuns constă în supunerea iubitoare faţă de adevărul întrupat în Hristos, revelat de El şi mărturisit de Biserică. Supunerea iubitoare faţă de adevărul revelat presupune cunoaşterea dogmelor Bisericii şi efortul ascetic personal. Cunoaşterea dogmelor este esenţială deoarece orice abatere a cunoştinţei noastre intelectuale de la dreapta înţelegere a Revelaţiei se va răsfrânge inevitabil asupra manifestărilor duhului nostru. Cu alte cuvinte, o viaţă cu adevărat dreaptă este condiţionată de adevăratele concepţii despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime.
Dar, după cum arată şi Sfântul Isaac Sirul , nu ne putem opri la cunoaşterea intelectuală a dogmelor deoarece aceasta ţine de credinţa simplă sau din auzire. Noi suntem chemaţi ca, prin lucrarea poruncilor, să ajungem la credinţa desăvârşită, adevărul mărturisit prin credinţă transformându-se astfel în mântuire şi viaţă.
Crezul, deşi introdus mai târziu, s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei
Primirea credinţei din auzire care constă în cunoaşterea dogmelor şi înaintarea spre credinţa desăvârşită, din cele văzute, se împlineşte în Biserică. Marturisirea credinţei este o parte integrantă şi indispensabilă a slujirii Bisericii. Slujbele în ansamblul lor sunt o mărturisire a credinţei, învăţând şi comunicând adevărul mântuitor, ajutându-l pe fiecare mădular al Bisericii să participe la acest adevăr.
Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este în întregime o mărturisire de credinţă şi o dăruire a credinţei mântuitoare ca cunoaştere a lui Dumnezeu şi întâlnire cu El, având ca moment culminant împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, de aceea după împărtăşire cântăm cu bucurie: Am vazut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pre noi.
Cu toate că mărturisirea credinţei este un aspect definitoriu al Sfintei Liturghii, practica rostirii Crezului, ca moment al mărturisirii comune a credinţei, nu face parte din structura originară a Liturghiei, fiind introdusă la Antiohia la sfârşitul secolului al V-lea de patriarhul Petru Fullos iar la Constantinopol la începutul secolului al VI-lea de patriarhul Timotei (511-518). Cei doi patriarhi erau adepţi ai ereziei monofizite şi au introdus Crezul în Liturghie în încercarea de a-şi demonstra fidelitatea faţă de credinţa Sfinţilor Părinţi. Patriarhii ortodocşi următori au păstrat practica rostirii Crezului deoarece acesta s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei, alaturându-se anaforalei liturgice care până atunci reprezenta principala formă de exprimare a dogmelor.
Crezul a fost formulat la primele două sinoade ecumenice
Crezul desemnează, în sens general, o sinteză a învăţăturilor de credinţă creştine fundamentale. Crezul se mai cheama şi simbol al credinţei. Termenul de simbol vine de la un cuvânt ce însemna parola în taberele militare. Deci pentru creştinii din vechime crezul sau simbolul de credinţă era o parola ce îi arată a fi adevăraţi creştini.
Deşi în Noul Testament nu există un crez formulat ca atare, încă de la începutul Bisericii au circulat scurte formulări, amplificate ulterior, care exprimă conţinutul credinţei, ferindu-o de erezii. Aceste crezuri erau utilizate în legătură cu Botezul, atât pentru instruirea catehumenilor cât şi pentru mărturisirea credinţei de către aceştia în timpul slujbei.
În anul 325, la primul sinod ecumenic ţinut la Niceea, pe baza crezurilor baptismale folosite în Siria, Palestina şi Cezareea, Sfinţii Părinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt, elaborează, ca răspuns la erezia lui Arie care contesta dumnezeirea Fiului, prima parte a Crezului rostit astăzi la Sfânta Liturghie. Sinodul al II-lea ecumenic, ţinut la Constantinopol în anul 381, ca răspuns la erezia lui Macedonie care contesta dumnezeirea Sfântului Duh, completează Crezul de la Niceea cu învăţătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Botez, învierea morţilor şi viaţa veşnică. Fiind elaborat la sinoadele ecumenice de la Niceea şi Constantinopol, acest Crez este cunoscut sub denumirea de Crezul niceo-constantinopolitan şi este crezul prin excelenţă al creştinismului recunoscut la sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) ca expresie autentică a credinţei Bisericii universale. Acesta este Crezul introdus în Liturghie la începutul secolului al VI-lea şi păstrat până astăzi.
Rostirea Crezului este o expresie a unităţii de credinţă
Mărturisirea credinţei prin rostirea Crezului este o expresie a unităţii de credinţă a mădularelor Bisericii prin mărturisirea aceluiaşi adevăr mântuitor.
Credinţa creştină este cunoaşterea şi trăirea mântuirii ca restabilire a unităţii cu Dumnezeu şi, întru El, cu ceilalţi membri ai Bisericii şi cu întreaga făptură, după chipul unităţii Sfintei Treimi. Este cunoaşterea anticipată, în Biserică, a Împărăţiei lui Dumnezeu ca unitate de sus: Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă ca Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem (Ioan 17, 20-22). Unitatea de sus este conţinutul vieţii dumnezeieşti treimice. Credinţa înseamnă aşadar părtăşia la unitatea de sus cu Dumnezeu şi semenii, iar Biserica este tocmai împlinirea credinţei, este acea unitate care primeşte, în care se intră şi la care devii părtaş prin credinţă. De aceea credinţa nu poate fi individualistă. Nu poţi avea credinţă mântuitoare în afara Bisericii. Credinţa se dobândeşte şi se trăieşte în Biserică, în comuniune cu ceilalţi şi exprimând unitatea cu ceilalţi.
Sfânta Liturghie este Taina în care înaintăm spre împlinirea desăvârşită de către Duhul Sfânt a unităţii de sus a Bisericii prin aducerea Sfintei Jertfe şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului: Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh (Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). O condiţie esenţială pentru ca Duhul Sfânt să ne unească în Biserică este mărturisirea aceleiaşi credinţe revelate. Legatura organică între unitatea credinţei şi împlinirea Bisericii în Euharistie alcătuieşte centrul vieţii Bisericii. De aceea numai cei uniţi în mărturisirea credinţei ortodoxe se pot împărtăşi la Sfânta Liturghie. Rostirea Crezului este dovada ortodoxiei credinţei şi a unităţii de credinţă, condiţie pentru aducerea Sfintei Jertfe şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Rostirea Crezului este o reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez
Crezurile au fost utilizate încă de la începutul Bisericii pentru instruirea catehumenilor şi mărturisirea credinţei la Botez. Din secolul al IV-lea, după formularea lui la primele două sinoade ecumenice, folosirea Crezului niceo-constantinopolitan s-a impus în practica Bisericii menţinându-se până astăzi. Astfel, fiecare creştin ortodox, la Botez, s-a lepădat de satana şi s-a unit cu Hristos mărturisindu-şi credinţa prin rostirea acestui Crez fie direct (dacă a fost botezat matur) fie indirect, prin intermediul naşului (dacă a fost botezat prunc).
La Sfânta Liturghie, rostirea Crezului înseamnă pentru toţi credincioşii o reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez, o afirmare a calităţii de membru al Trupului lui Hristos, Biserica.
Rostirea Crezului este şi o proclamare a credinţei
Marea majoritate a creştinilor ortodocşi de astăzi au fost botezaţi ca prunci, naşii mărturisind credinţa pentru ei. Din păcate puţini naşi îşi înţeleg responsabilitatea pe care şi-o asumă atunci când botează un prunc de a-l îndruma pe calea Bisericii, de a-l învăţa credinţa. Ca urmare mulţi ortodocşi nu cunosc dogmele credinţei noastre. Rostirea Crezului la Sfânta Liturghie este un prilej pentru aceştia de a învăţa tainele credinţei. Aşadar rostirea Crezului este şi o proclamare a credinţei pentru cei „necunoscători şi neînvăţaţi”.
Rostind Crezul ne aratăm mulţumirea faţă de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dovedit-o lucrând mântuirea noastră
Contemplând tainele mântuirii noastre exprimate de Crez nu putem decât să fim mulţumitori, ca anticipare a mulţumirii veşnice din veacul viitor. Mărturisirea dumnezeiescului simbol al credinţei, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată mulţumirea tainică pentru raţiunile şi modurile înţeleptei providenţe dumnezeieşti cu privire la noi, prin care ne-am mântuit, mulţumire care va avea loc în veacul viitor. Răspunsul nostru la mântuirea dăruită nouă de Dumnezeu este credinţa. Rostind Crezul, ca expresie concentrată a credinţei, ne arătăm mulţumirea faţă de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dovedit-o lucrând mântuirea noastră. Ne pregătim astfel să ducem, în unitate de credinţă şi iubire, mai departe mulţumirea noastră prin aducerea Sfintei Jertfe şi rostirea anaforalei liturgice.
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |