Ectenia morţilor

Liturghierele româneşti şi slave aşează, după ectenia întreită, ectenia morţilor preluată din slujba panihidei. Aşezarea ecteniei morţilor după ectenia întreită şi ca o prelungire a acesteia este justificată de sensul ecteniei întreite de rugăciune a Bisericii pentru nevoile fiecăruia, inclusiv ale celor mutaţi de la noi. Ectenia morţilor este o cerere stăruitoare, izvorâtă din dragoste, ca mila lui Dumnezeu să se reverse şi asupra celor adormiţi. Rostirea ecteniei morţilor nu este obligatorie la fiecare Sfântă Liturghie ci, potrivit indicaţiilor din Liturghier, numai atunci când se face pomenirea morţilor.

Sâmbata este ziua pomenirii morţilor
Potrivit tradiţiei ortodoxe sâmbăta, ziua a şaptea, ziua în care creaţia este recunoscută drept „bună foarte”, ziua lumii acesteia, este, în acelaşi timp, zi de sărbătoare şi zi a morţii. „Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat Împărăţia Sa, deoarece Întruparea, moartea şi Învierea Sa reprezintă plinirea creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este ziua morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în veacul ce va să fie. Toate sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazar (ajunul Floriilor n.n.), care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii celei de obşte şi Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit puntea către viaţa nouă a noii creaţii”. Sâmbăta este, pentru toate acestea, ziua pomenirii morţilor în nădejdea învierii. În mod special, în câteva sâmbete de peste an se face pomenirea generală a morţilor şi anume în sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (moşii de iarnă), sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (moşii de vară), prima sâmbătă din luna noiembrie (moşii de toamnă).

În secolul al XVIII, la Sfântul Munte Athos s-a iscat o puternică controversă pe tema zilelor când se face pomenirea morţilor. Gruparea tradiţionalistă a „colivarilor” (numiţi astfel ironic de către adversari), având ca exponenţi de frunte pe Macarie al Corintului (1731-1805) şi pe Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809), susţinea respectarea riguroasă a tradiţiei Bisericii potrivit căreia pomenirea morţilor se face numai sâmbăta. Adversarii lor erau adepţii obiceiului creat în timp potrivit căruia pomenirile morţilor se pot face în orice zi a săptămânii, chiar şi duminica. Raspunsul Patriarhiei ecumenice la această dispută a fost că „cei ce săvârşesc pomenirea celor adormiţi sâmbăta fac bine, iar cei care o săvârşesc duminica nu sunt vrednici de osândă (...) cum de altfel e obiceiul şi în bisericile din cetăţi, şi anume de a savârşi pomenirea morţilor duminica din pricina adunărilor creştinilor ce se strâng atunci”. După cum reiese şi din acest răspuns, din punct de vedere liturgic, sâmbăta este cea mai potrivită zi pentru săvârşirea pomenirii morţilor. Dar, din raţiuni păstorale, în special la parohii, această pomenire se poate face şi duminica, ziua în care întreaga comunitate este adunată şi ne putem ruga cu toţii pentru cei adormiţi care sunt împreună mădulare cu noi ale Trupului lui Hristos, Biserica (cu condiţia ca la parastas să rămână întreaga comunitate).

În concluzie, la Liturghie ectenia morţilor se pune sâmbăta, iar în duminici şi sărbători, atunci când sunt parastase, preotul poate să o pună sau nu.

Tâlcuirea ecteniei morţilor

Ectenia morţilor începe cu invocarea şi mărturisirea milei lui Dumnezeu după modelul psalmului 50, repetând una din cererile ecteniei întreite: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. Ne rugăm ca marea milă a lui Dumnezeu să se reverse asupra noastră, a tuturor mădularelor Bisericii, vii şi adormiţi. Când spunem „noi” ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre, a celor prezenţi în biserică, pentru ca rugăciunea noastră să capete putere. Dar, spunând „noi” îi includem şi pe cei adormiţi, de care nu suntem despărţiţi total ci cu care suntem uniţi în Hristos. Asupra lor se va concentra de acum rugăciunea noastră:

Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu (N) şi pentru ca să se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. Sufletul omului nu-şi poate găsi odihnă decât în Dumnezeu. Păcatul săvârşit cu voie sau fără de voie ne desparte de Dumnezeu împiedicându-ne să intrăm în comuniune cu El. Ruptura produsă de păcat în noi devine mult mai apăsătoare după moarte când, în lumina lui Hristos, ne înţelegem păcatele ca eşecuri existenţiale, ca trădări ale menirii noastre de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi de a înainta într-o comuniune tot mai deplină cu El. De aceea ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor adormiţi, ca astfel ei să găsească odihnă în Dumnezeu.

Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc. Mila lui Dumnezeu, Împărăţia Cerului şi iertarea păcatelor lor, de la Hristos, Împăratul Cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru, să cerem. Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă comuniunea cu toţi sfinţii care şi-au găsit odihna în El, înseamnă împărtăşirea de mila lui Dumnezeu şi intrarea în Împărăţia Sa şi are ca condiţie iertarea păcatelor. Odihna pe care o cerem pentru cei adormiţi nu este o stare negativă, de inactivitate, ci o bucurie de Împărăţia cerurilor, care e comuniunea tuturor şi e plină de toate bunătăţile spirituale. Odihna aceasta e viaţă, o viaţă în care gustăm, simţim, ne asimilăm toate bunătăţile spirituale care se revarsă din Dumnezeu şi din comuniunea cu semenii cu care suntem uniţi în Dumnezeu. Toate acestea caracterizează odihna în „sânul lui Avraam” iar „sânul lui Avraam”, ca strămoş al lui Hristos ca om, e Hristos însuşi, spune Sfântul Atanasie. De aceea rugăciunea noastră se îndreaptă spre Hristos pe care-L mărturisim Împărat şi Dumnezeu al nostru. El nu este un împărat obişnuit ci, ca Cel ce a învins moartea, este Împărat fără de moarte şi Dumnezeu.

Ectenia continuă cu o rugăciune rostită de către preot: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul - Rugăciunea debutează cu o mărturisire biblică despre Dumnezeul nostru preluată din Vechiul Testament (Numeri 16, 22 şi 27, 16). Termenul de „trup” este folosit aici în sensul fiinţei umane depline, trup şi suflet, sens pe care îl regăsim şi atunci când se spune că „Cuvântul trup s-a facut” (Ioan 1, 14) şi că Duhul Lui se pogoară „peste tot trupul” (F.A. 2, 17; Ioil 2, 28) la Cincizecime. Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul este Dumnezeul îngerilor şi al oamenilor, Dumnezeul celor aflaţi în trup şi al celor adormiţi.

Care ai călcat moartea şi pre diavolul ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale - Prin Întruparea, Patima şi Învierea Sa, Fiul Lui Dumnezeu a călcat moartea şi a surpat stăpânirea diavolului dăruind viaţă lumii. Pentru aceasta îndrăznim să ne rugăm în continuare pentru odihna sufletelor celor adormiţi, arătând valoarea unică a fiecăruia prin pomenirea lui nominală.

Însuţi Doamne, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi (N), în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. - Locul luminat în care ne rugăm să-şi găsească odihnă este Împărăţia lui Dumnezeu, Ierusalimul cel de sus care „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21, 23). Locul de verdeaţă este pomul vieţii care creşte lângă râul vieţii făcând rod de douăsprezece ori pe an şi ale cărui frunze sunt spre tămăduirea neamurilor (Apocalipsa 22, 1-2). Textul face trimitere de asemenea la imaginea păstorului celui bun care îşi paşte turma la loc de verdeaţă (Psalmul 22). Împărăţia lui Dumnezeu pe care o cerem pentru cei adormiţi este locul adevăratei odihne proorocit de Isaia (Isaia 51, 11) de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul: „Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4).

Şi iartă lor, ca un Dumnezeu bun şi Iubitor de oameni, toată greşala ce au săvârşit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. - Pentru a putea dobândi odihna cea veşnică sufletele au nevoie de iertarea păcatelor săvârşite în viaţă cu cuvântul (Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii - Matei 12, 36), cu lucrul sau cu gândul (Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui - Matei 5, 28).

Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească. Numai Tu Singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul - Cu conştiinţa păcătoşeniei noastre (Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi - I Ioan 1, 8) venim înaintea celui singur fără de păcat (Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? - Ioan 8, 46) care este Însuşi Adevărul (Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa - Ioan 14, 6).

Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi (N), Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor - Hristos este viaţa şi învierea noastră, „locul luminat”, „locul de verdeaţă”, „locul de odihnă” pentru că este unit după fiinţă cu Tatăl cel fără de început şi cu Duhul de viaţă făcător.

Întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi, celor ce s-au pomenit acum, şi le fă lor veşnică pomenire. În final cerem veşnica pomenire a celor adormiţi căci „a pomeni pe cineva înseamnă a trimite spre acela un curent de viaţă. Iar a-l pomeni neîncetat înseamnă a trimite spre el un curent neîntrerupt şi veşnic de viaţă. A pomeni în veci înseamnă deci a ţine veşnic în viaţă pe cel pomenit”. Suntem datori să ţinem în noi pomenirea celor dragi, a înaintaşilor noştri, a fraţilor noştri întru Hristos, în dorinţa de a-i întâlni pe toţi în Împărăţia lui Dumnezeu. „Cerând lui Dumnezeu pomenirea veşnică a unor persoane arătăm nu numai valoarea eternă a acelor persoane şi voinţa noastră de iubire netrecătoare a lor, ci şi răspunderea noastră pentru eternitatea lor fericită; afirmăm că şi de noi depinde eternitatea lor fericită”.

Pr. Florin Botezan


  1. Sfânta Liturghie - Taina Tainelor
  2. Câteva repere istorice: Liturghia în primele trei secole
  3. Câteva repere istorice: Liturghiile bizantine
  4. Liturghia darurilor mai înainte sfinţite
  5. Adunarea în Biserică
  6. Aducerea darurilor
  7. Prescura
  8. Vinul liturgic
  9. Proscomidia
  10. Semnificatia Proscomidiei (I)
  11. Semnificatia Proscomidiei (II)
  12. Semnificatia Proscomidiei (III)
  13. Binecuvântarea mare
  14. Ectenia mare (I)
  15. Ectenia mare (II)
  16. Antifoanele
  17. Rugăciunile antifoanelor
  18. Intrarea mică
  19. Trisaghionul
  20. Lecturile biblice (I)
  21. Lecturile biblice (II)
  22. Lecturile biblice (III)
  23. Lecturile biblice (IV)
  24. Predica
  25. Ectenia întreită
  26. Ectenia morţilor
  27. Ectenia catehumenilor
  28. Antimisul
  29. Rugăciunile pentru credincioşi
  30. Intrarea Mare
  31. Nimeni nu este vrednic...
  32. Heruvicul
  33. Procesiunea cu Cinstitele Daruri
  34. Pomenirile de la Intrarea Mare
  35. Punerea înainte a Cinstitelor Daruri
  36. Rugăciunea punerii-înainte
  37. Ectenia cererilor
  38. Sărutarea păcii (I)
  39. Sărutarea păcii (II)
  40. Crezul (I)
  41. Crezul (II)
  42. „Spre tămăduirea sufletului şi a trupului”
  43. Euharistia - punctul culminant şi ratiunea de a fi a Liturghiei

Înapoi Sus