Împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt prin citirea şi explicarea Sfintei Scripturi în cadrul primei părţi a Sfintei Liturghii, numită Liturghia Cuvântului, este urmată de ectenia întreită. Prin ectenia întreită înţelegem invocarea stăruitoare a milei lui Dumnezeu printr-un şir de cereri pe care diaconul (sau preotul) le adresează lui Dumnezeu, poporul continuând rugăciunea prin răspunsul „Doamne miluieşte!” rostit de câte trei ori.
O ectenie a milei
Limbajul liturgic românesc şi slav a consacrat termenul de ectenie pentru orice succesiune de cereri sau îndemnuri la rugăciune adresate de către diacon (sau de către preot în lipsa acestuia) la care credincioşii răspund cu „Doamne miluieşte!” sau „Dă Doamne”. În limbajul liturgic grecesc termenul de ectenie, potrivit înţelesului său (ectenie vine de la adjectivul ektenhj, o, h care înseamnă insistent, prelung, stăruitor), se foloseşte mai ales pentru ceea ce noi numim ectenia întreită. Această ectenie cuprinde un şir stăruitor de cereri prin care se invocă mila lui Dumnezeu şi ajutorul Lui pentru trebuinţele generale ale vieţii îmbrăţişând întreaga comunitate bisericească, atât pe cei vii cât şi pe cei adormiţi. Pe drept cuvânt o putem numi o ectenie a milei deoarece este o invocare continuă a milei lui Dumnezeu culminând în ecfonis cu mărturisirea lui Dumnezeu ca milostiv, ca Unul care se apleacă la noi coborând din necuprinderea şi sfinţenia lui neapropiată şi neatinsă de noi.
Mila lui Dumnezeu, ca expresie a iubirii Sale faţă de noi, se concretizează în tot felul de daruri ştiute şi neştiute pe cere le primim şi culminează în dărurirea lui Hristos Însuşi în Sfintele Taine, spre mântuirea noastră şi viaţa de veci. Mila lui Dumnezeu ne descoperă taina Dumnezeului Viu şi personal cu care putem intra într-o relaţie personală. Cererea continuă a milei lui Dumnezeu creează în noi o stare de continuă dorinţă după această milă, simţirea permanentă a trebuinţei milei Lui şi căutarea unei relaţii personale cu Dumnezeu. Fiind o ectenie a milei, o invocare a milei lui Dumnezeu şi conştienţizarea acestei mile, ectenia întreită reprezintă un moment culminant al slujbei, continuând în mod firesc împărtăşirea cu Dumnezeu prin cuvânt.
Rugăciunea Bisericii pentru nevoile fiecăruia
Spre deosebire de ectenia mare care este o rugăciune atotcuprinzătoare ce îmbrăţişează întreaga creaţie, ectenia întreită reprezintă rugăciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului. „Antinomia creştinismului constă în aceea că el este îndreptat asupra întregului - asupra întregii creaţii, asupra întregii lumi, asupra întregii omeniri, dar, totodată, este îndreptat integral şi asupra fiecărei persoane umane unice şi de nerepetat”. În ectenia întreită întreaga putere rugătoare a Bisericii se concentrează asupra omului, asupra nevoilor lui.
Caracterul ei de rugăciune pentru nevoile particulare ale omului a făcut ca cererile ecteniei întreite să varieze în timp şi de la o regiune la alta în funcţie de condiţiile concrete, până la o relativă fixare a lor în zilele noastre. Până azi ecteniei întreite i se pot adăuga cereri speciale pentru diferite situaţii şi diverse categorii de credincioşi.
Să zicem toti, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, să zicem. Manuscrisele vechi ale Sfintei Liturghii indică faptul că această primă parte a ecteniei întreită era iniţial despărţită. Diaconul rostea mai întâi îndemnul „Să zicem toţi!” la care credincioşii răspundeau „Doamne miluieşte!”. Erau chemaţi astfel la rugăciune toţi cei prezenţi indicându-li-se şi răspunsul pe care îl vor da la cererile ce vor urma. Cel de-al doilea îndemn arată starea lăuntrică cerută de rugăciune, faptul că este necesară o angajare totală a întregii noastre fiinţe: „Din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem!”. Unirea celor două îndemnuri în unul singur explică repetarea cuvintelor „să zicem”. În forma sa de astăzi începutul ecteniei întreite concentrează semnificaţiile îndemnurilor iniţiale fiind oarecum similar cu începutul ecteniei mari unde, înainte de cererile propriu-zise, diaconul indică credincioşilor cum trebuie să se roage şi anume „în pace”.
Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Atotstăpânitor dar, în acelaşi timp, şi ca Dumnezeu al părinţilor noştri şi de aceea îndrăznim să-L rugăm să ne audă şi să-şi reverse mila Lui peste noi.
Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. Inspirată de începutul psalmului 50, această cerere este o invocare a milei lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, o mărturisire a marii Lui mile. Ne îndreptăm întreg sufletul şi cugetul spre Dumnezeul cel Atotstăpânitor cunoscând marea Sa milă şi având credinţa că nu-şi va întoarce faţa Lui de la noi ci ne va auzi şi ne va milui.
Încă ne rugăm pentru Preafericitul Părintele nostru Patriarhul (N) [pentru (Înalt) Preasfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)] şi pentru toţi fraţii noştri cei întru Hristos. Ne rugăm pentru întâi-stătătătorul Bisericii locale, cel pe care Dumnezeu l-a rânduit să ne călăuzească spre Împărăţia cerurilor învăţându-ne cuvântul adevărului, cel de care depinde bunul mers al Bisericii şi mântuirea noastră.
Încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuirea ţării, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste, pentru sănătatea şi mântuirea lor. Conducătorii şi ostaşii ţării sunt cei de care depind condiţiile externe în care îşi desfăşoară Biserica activitatea. De aceea ne rugăm ca Domnul să le lumineze mintea şi inima, să-i aducă la dreapta credinţă şi să-i mântuiască. Rugăciunea noastră îmbrăţişează de asemenea întreg poporul român de pretutindeni, cerând mântuirea lui.
Încă ne rugăm pentru fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pentru toţi cei întru Hristos fraţi ai noştri. Ne rugăm pentru clerul de mir, cel monahal şi pentru toţi monahii, cei care s-au consacrat slujirii lui Dumnezeu, fiecare în treapta sa, pentru mântuirea întregului popor al lui Dumnezeu.
Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfântului lăcaşului acestuia şi pentru toţi cei mai înainte adormiţi, părinţi şi fraţi ai noştri dreptslăvitori, care odihnesc aici şi pretutindeni. Rugăciunea se îndreaptă spre cei adormiţi, începând cu ctitorii lăcaşului în care ne rugăm. Aceştia, prin jertfa lor, au făcut posibilă slujirea Sfintei Liturghii. Apoi, în virtutea dragostei faţă de toţi, rugăciunea îi cuprinde pe toţi dreptslăvitorii creştini adormiţi întru Domnul.
Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu, enoriaşi, ctitori şi binefăcători ai sfântului lăcaşului acestuia. Rugăciunea se îndreaptă acum spre cei vii care sunt legaţi în mod deosebit de lăcaşul în care ne-am adunat spre săvârşirea Sfintei Liturghii: enoriaşii, adică membrii comunităţii parohiale, prezenţi sau nu la slujbă, ctitorii şi binefăcătorii, cerând ceea ce este esenţial pentru ei: mila lui Dumnezeu, viaţa cea adevărată, pacea sufletului, sănătate, mântuire, cercetarea de către Dumnezeu, lăsarea şi iertarea păcatelor. Învăţăm de aici ce ne este cu adevărat folositor şi ca urmare ce trebuie să-i cerem lui Dumnezeu şi în rugăciunile noastre particulare.
În conţinuare Liturghierul indică posibilitatea adăugării unor cereri diferite în funcţie de contextul concret în care se slujeşte Sfânta Liturghie. Spre sfârşitul Liturghierului găsim tipărite cereri la diferite trebuinţe: la vreme de neplouare şi foamete, la vreme de necontenire a ploilor, pentru cei ce călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru vrăjmaşii cei ce ne urăsc şi ne asupresc, pentru cei ce sunt în închisori, pentru năvălirea vrăjmaşilor, la boli molipsitoare, mulţumiri pentru facerea de bine a lui Dumnezeu, pentru cei ce sunt asupriţi de vrăjmaşi, pentru înmulţirea dragostei şi dezrădăcinarea urii şi a toată răutatea, pentru cererea şi câştigarea celor de trebuinţă şi de folos, pentru vreme de orice nevoie şi primejdie omenească. De asemenea se pot adapta şi alte cereri preluate din Molitfelnic (de exemplu pentru elevi şi studenţi) sau chiar pot fi alcătuite, în anumite împrejurări, unele cereri speciale.
Este bine să se evite pomenirile nominale care lungesc în mod artificial slujba şi o fragmentează, cu excepţia cazului în care anumite persoane binecunoscute de comunitate se află în situaţii deosebite în care au nevoie de rugăciunile celorlalţi.
Încă ne rugăm pentru cei ce aduc daruri şi fac bine în sfântă şi întrutot cinstită biserica aceasta, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei ce cântă şi pentru poporul ce stă înainte şi aşteaptă de la Tine mare şi multă milă. Ultima cerere îi cuprinde pe toţi cei implicaţi în mod direct în buna desfăşurare a slujbei: cei ce aduc daruri şi fac bine în biserică, cei ce se ostenesc pentru biserică, cei ce cântă la slujbă şi întreg poporul participant la Sfânta Liturghie care aşteaptă cu credinţă marea şi bogata milă a lui Dumnezeu.
Preotul, prin rugăciunea pe care o rosteşte, întăreşte rugăciunea poporului cerând mila lui Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte această rugăciune stăruitoare de la robii Tăi şi ne miluieşte pe noi, după mulţimea milei Tale, şi trimite îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău, care aşteaptă de la Tine multă milă.
Ecfonisul ni-L descoperă pe Dumnezeu ca milostiv şi iubitor de oameni: Că milostiv şi Iubitor de oameni Dumnezeu eşti, şi Ţie slavă înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Dumnezeul nostru e Dumnezeul milei şi al iubirii, mai tare decât orice stăpânire şi putere, e Dumnezeul fermităţii în delicateţe. Nu e un Dumnezeu al raţiunii reci ci al unei simţiri miloase, al unei participări la durerea celor ce suferă, de aceea îl slăvim cu bucurie.
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |