Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt în prima parte a Sfintei Liturghii numită, pentru aceasta, Liturghia Cuvântului. Dar această împărtăşire nu se realizează numai prin citirea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură ci şi prin actualizarea acestuia în adunarea euharistică prin predică.
În Biserica primară predica era rostită imediat după lecturile din Sfânta Scriptură
Încă de la început predica liturgică era rostită imediat după lecturile din Sfânta Scriptură. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în cea mai veche descriere a Sfintei Liturghii păstrată până astăzi, alcătuită la jumătatea secolului al II-lea după Hristos, arată că după adunarea creştinilor pentru săvârşirea Sfintei Liturghii „se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) şi scrierile profeţilor (Vechiul Testament n. n.) câtă vreme cât îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcop sau preot n.n.) ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la urmarea acestor învăţături”. Din Constituţiile Apostolice aflăm că uneori se ţineau chiar mai multe predici: „Preoţii să povăţuiască pe credincioşi, fiecare din ei pe rând, nu toţi deodată, iar la urmă episcopul”. Diverse referinţe ulterioare din scrierile Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur etc.) ne încredinţează că predica era rostită imediat după lecturile biblice.
Predica mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit, primit şi înţeles
Este adevărat că aşezarea predicii după lecturile biblice se explică într-o anumită măsură şi prin preluarea, în cadrul Liturghiei Cuvântului, a structurii serviciului divin de la sinagogă care consta în rugăciuni, cântări de psalmi, citiri biblice şi predică. Dar acestei structuri i s-a dat o cu totul altă încărcătură astfel încât argumentele principale pentru rostirea predicii imediat după lecturile biblice ţin de esenţa Liturghiei. De aceea este important să înţelegem mai întâi care este sensul predicii în Liturghie.
Predica trebuie să fie o Omilie adică să se întemeieze pe textele biblice (Evanghelie si/sau Apostol) citite la Liturghia respectivă. Ea poate lua forma concretă a omiliei exegetice (explicarea verset cu verset a pericopei citite) sau a omiliei tematice, dezvoltând o temă extrasă din textul biblic citit. Dar omilia nu este o simplă explicare a unui pasaj din Scriptură ci actul sacramental al împărtăşirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Său hirotonit, adunării euharistice „nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti ci în adeverirea Duhului şi a puterii” (I Corinteni 2, 4). Scopul predicii este de a împărtăşii adunării Bisericii, în locul şi timpul concret în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie, cuvântul unic pe care Tatăl l-a vestit lumii prin Fiul Său. Predica mărturiseşte astfel că Cuvântul a fost auzit, primit şi înţeles, esenţa ei constând tocmai în legătura vie cu Evanghelia care s-a citit.
Ea este aşadar o continuare firească a lecturilor biblice formând împreună cu acestea momentul central al Liturghiei Cuvântului, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Predica face şi legătura între Cuvânt şi Taină, între Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică, pregătind credincioşii pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Mutarea predicii se datorează scăderii evlaviei
În decursul timpului predica a fost mutată la priceasnă, după împărtăşirea preotului, sau chiar la sfârşitul Liturghiei. Această mutare s-a făcut pe fondul scăderii evlaviei şi a râvnei credincioşilor, din motive care nu numai că nu ţin de logica internă a Sfintei Liturghii ci uneori chiar o contrazic. Se încerca astfel reţinerea cât mai mult la slujbă a credincioşilor, ştiut fiind faptul că, încă din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, unii dintre aceştia plecau după ascultarea predicii. Pe de altă parte se căuta a-i ajuta pe cei care ajungeau mai târziu la slujbă să nu piardă predica.
Predicarea la priceasnă contrazice logica internă a Sfintei Liturghii
Dispariţia împărtăşaniei generale a credincioşilor a lăsat un gol pe care predicarea la priceasnă încearcă să-l umple înlocuind cuminecarea cu Trupul şi Sângele Domnului cu împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin predică. Dar aceasta contrazice logica desfăşurării actului liturgic deoarece împărtăşirea prin cuvânt este centrul Liturghiei Cuvântului, cele două modalităţi de împărtăşire cu Hristos, prin cuvânt, respectiv cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, neexcluzându-se şi neînlocuindu-se ci presupunându-se reciproc, împărtăşirea prin cuvânt fiind o pregătire pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Chiar şi atunci când credincioşii se împărtăşesc cu Sfintele Taine, predicarea la priceasnă nu se justifică ca o pregătire imediată pentru cuminecare. Rânduiala Liturghiei ne arată că imediat înainte de împărtăşirea credincioşilor se cântă chinonicul (imnul împărtăşirii) şi se rostesc rugăciuni speciale, acte menite să îi ajute pe credincioşi să se adune în sine cercetându-şi sufletul şi pregătindu-se astfel pentru întâlnirea cu Hristos. Predicii, ca pregătire pentru împărtăşire îi este rezervat un alt context, în cadrul Liturghiei Cuvântului.
În favoarea predicării la priceasnă s-a încercat să se argumenteze prin aceea că preotul care tocmai s-a împărtăşit poartă plenitudinea vieţii lui Hristos în el fiind un hristofor, un purtător al lui Hristos euharistic. Dar preotul este un hristofor şi înainte de a se împărtăşi la Liturghia respectivă pentru că el s-a împărtăşit de atâtea ori până atunci. Şi chiar la acea Liturghie el s-a împărtăşit cu Dumnezeu Cuvântul prin lecturile biblice şi, de aceea, imediat după primirea cuvântului lui Dumnezeu din Apostol şi Evanghelie este momentul de a-l împărtăşi adunării euharistice ca mărturisire a primirii şi înţelegerii lui de către Biserică. Remarcăm de asemenea paralelismul dintre cele două părţi ale Sfintei Liturghii şi în această privinţă: preotul, după ce se împărtăşeşte la Liturghia Cuvântului cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, îl împărtăşeşte adunării euharistice prin predică iar, la Liturghia Euharistică, după ce se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, îi împărtăşeşte şi pe credincioşi cu Sfintele Taine.
Predicarea la sfârşitul Liturghiei nu mai este un act sacramental
Mutarea predicii la sfârşitul Liturghiei este privită ca un efect al scăderii calităţii acesteia. O predică slabă ajunge chiar să conturbe uneori desfăşurarea slujbei şi de aceea s-a considerat că este preferabil să fie rostită la sfârşit. Acest motiv nu justifică însă mutarea. Scoţând predica din contextul Sfintei Liturghii şi aşezându-o după momentul cuminecării aceasta îşi pierde calitatea de act sacramental, de împărtăşire cu cuvântul lui Dumnezeu, devenind o simplă cuvântare. Constatarea existenţei unei crize a predicii nu trebuie să ducă la eliminarea predicii din Liturghie ci la reconsiderarea actului predicatorial, la căutarea mijloacelor prin care predica poate fi cu adevărat actul sacramental al împărtăşirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Său hirotonit, adunării euharistice.
Urmările mutării predicii spre sfârşitul Liturghiei sunt negative
Potrivit cuvintelor Mântuitorului „fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini” (Luca 6, 44). Dincolo de orice argument s-au remarcat urmările muţării predicii fie la priceasnă fie la sfârşitul Liturghiei: micsorarea interesului credincioşilor pentru comentarea pericopelor biblice, ignoranţa în privinţa Scripturii, încurajarea participării numai la o parte din slujbă, scăderea zelului pentru predică la liturghisitori, înlocuirea omiliei cu predici tematice care, în multe cazuri, nu au legătură cu citirile biblice etc. Aşa dar urmări negative în ceea ce priveşte slujirea Liturghiei şi participarea la aceasta.
Sfântul Sinod a hotărât ca predica să fie rostită imediat după citirea Sfintei Evanghelii
Având în vedere toate cele arătate mai sus, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca predica să fie rostită de preot sau diacon imediat după citirea Sfintei Evanghelii. Din păcate această hotărâre luată cu 50 de ani în urmă încă nu se aplică pretutindeni. Aplicarea ei în fiecare parohie nu ar putea fi decât benefică, redând predicii locul firesc şi constituind încă un pas spre o trăire deplină a Sfintei Liturghii.
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |