Citirea fragmentului din scrierile apostolice, cunoscut sub numele generic de Apostol, ne pregăteşte pentru primirea cuvântului lui Hristos cuprins în Sfânta Evanghelie deoarece învăţătura apostolilor reprezintă înţelegerea adevărată şi completă a învăţăturii lui Hristos.
Cântarea Aliluia exprimă bucuria întâlnirii cu Dumnezeu
Lectura Apostolului era succedată, în vechime, de cântarea Aliluia intonată amplu, având ca stih un verset din psalmi. Aliluia este o expresie liturgică ebraică de bucurie şi de slăvire a lui Dumnezeu întâlnită frecvent în psalmi, care se traduce prin „Lăudaţi pe Dumnezeu!”. Este cântarea veşniciei, cântarea de laudă ce i se aduce lui Dumnezeu în Împărăţia Sa: „Am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulţime multă zicând: Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apoc. 19, 1).
Cântarea Aliluia de după Apostol este, la origine, o cântare melismatică, adică o piesă în care pe primul plan este melodia, o cântare menită să creeze o atmosferă favorabilă înălţării sufletului către Dumnezeu. Ea exprimă bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, „trăirea slujirii divine ca un contact real cu transcendentul, ca o intrare în realitatea supralumească a Împărăţiei”.
Cântarea Aliluia se împleteşte cu cădirea
În timpul cântării Aliluia este locul originar şi firesc al cădirii de dinainte de Evanghelie, simbolismul şi lucrarea cântării împletindu-se cu cele ale cădirii.
Tămâia care arde transformându-se în „miros de bună mireasmă duhovnicească” ce se înalţă la cer exprimă jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu. „Nu există religie, în care ideea şi actul de jertfă să nu reprezinte sâmburele întregii ei vieţi... Jertfa se descoperă a fi actul de deschidere şi comunicare, de împlinire prin dăruire... Exprimând fiinţa religiei, jertfa exprimă în acelaşi timp condiţia fundamentală a omului”. Omul însuşi trebuie să se jertfească, să ardă duhovniceşte dăruindu-se lui Dumnezeu ca „miros de bună mireasmă duhovnicească”. „Jertfa în substanţa ei spirituală e iubire. Iubire inspirată direct de Autorul ei şi înţeleasă ca dispoziţie lăuntrică de a te dărui, de a-Ţi oferi energia, bunurile şi, dacă este nevoie, chiar şi viaţa, ca dar şi ofrandă plină de recunoştinţă lui Dumnezeu”. Sfântul Chiril al Alexandriei sublinia faptul că nu putem intra la Tatăl şi, implicit, nu Îl putem cunoaşte decât în stare de jertfă curată. Cădirea, pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului lui Dumnezeu, este deci, în acelaşi timp, o jertfă adusă lui Dumnezeu, o mărturisire a prezenţei Sale în mijlocul nostru şi un îndemn la propria noastră jertfire duhovnicească. Miroşul aparte al tămâiei împreună cu cântarea melismatică a laudei lui Dumnezeu ne ajută să Îi simţim prezenţa şi să ne înălţăm la El.
Mutarea cădirii din timpul cântării Aliluia afectează trăirea liturgică
În zilele noastre cântarea melismatică a fost înlocuită, în general, cu rostirea recitativă de către cântăreţ a cuvântului Aliluia (de trei ori), renunţându-se la stih, deşi acesta este indicat în continuare de cartea de slujbă. Ca urmare cădirea a fost mutată în timpul citirii Apostolului. Aceste schimbări, făcute probabil din dorinţa de scurtare a slujbei, au avut însă efecte negativ asupra trăirii liturgice. Unul dintre cele mai evidente este scăderea atenţiei credincioşilor faţă de textul apostolic. Dacă luăm în considerare şi faptul că acest text este destul de puţin folosit în predică şi că uneori este cântat aproape neinteligibil, înţelegem de ce Apostolul a devenit, în multe cazuri, un element decorativ al slujbei, fără impact asupra credincioşilor.
Sesizând acest lucru, Mitropolitul Andrei Şaguna a hotărât mutarea cădirii în timpul trisaghionului, practică ce se respectă până azi în multe parohii din Ardeal. Deşi are avantajul de a favoriza ascultarea cu atenţie a Apostolului de către credincioşi, cădirea din timpul trisaghionului îşi pierde sensul de pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu prin cuvântul Evangheliei şi, pe de altă parte, perturbă desfăşurarea normală a acţiunii liturgice.
Având în vedere toate cele spuse mai sus, revenirea la cântarea melismatică Aliluia şi la cădirea în timpul ei este posibilă şi benefică pentru trăirea deplină a Sfintei Liturghii.
Rugăciunea de dinainte de Evanghelie este epicleza Liturghiei Cuvântului
Rugăciunea de dinainte de Evanghelie a fost introdusă în Sfânta Liturghie în secolul al X-lea fiind împrumutată din rânduiala palestiniană a Utreniei sărbătorilor unde era citită cu voce tare. La început rugăciunea era citită cu voce tare şi la Liturghie deoarece se referă la toţi credincioşii, nu numai la clerici, pregătindu-i pentru primirea cuvântului evanghelic. Ea este o adevărată epicleză scripturistică în care cerem prefacerea tainică a Scripturii în Cuvântul lui Dumnezeu care se dă ca hrană. Să analizăm această rugăciune încercând să pătrundem bogăţia învăţăturilor ei: „Străluceste în inimile noastre, Iubitorule de oameni Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegere evanghelicelor Tale propovăduiri.”
Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în măsura în care se descoperă El Însuşi luminându-ne inima cu lumina cunoştinţei Sale şi deschizându-ne ochii gândului spre înţelegerea Evangheliei. Apostolii înşişi nu au înţeles sensul adânc al cuvintelor pe care Hristos li le-a grăit pe când era cu ei până ce nu le-a deschis El mintea, după înviere, ca să priceapă Scripturile (Luca 24, 45). Cu atât mai mult nu vom înţelege nici noi Scriptura până când nu ne va lumina Duhul Sfânt. Studiind Biblia numai cu armele stiinţei şi întemeindu-ne numai pe propriile noastre puteri, putem ajunge la mari rătăciri. Aceasta este cauza pentru care mii de secte, cu învăţături diferite, se revendică a fi întemeiate pe Biblie. Pe de altă parte, critica raţionalistă a ajuns să disece şi să mutileze Scriptura arogându-şi dreptul de a hotărî ce este şi ce nu este autentic în Biblie.
Rugăciunea de dinainte de Evanghelie ne descoperă atitudinea ortodoxă faţă de Sfânta Scriptură. Înainte de a citi din ea noi cerem lumina cunoştinţei de la Dumnezeu cel Întrupat Care este El Însuşi Lumina: „Iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”(Ioan 8, 12). Duhul Sfânt este cel care face să strălucească în inimile noastre lumina cunoştinţei lui Dumnezeu:: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26). Duhul Sfânt s-a pogorât în Biserică la Cincizecime făcându-L prezent pe Cuvântul şi călăuzindu-ne la tot adevărul. De aceea numai cei care rămân în Biserică şi primesc cu smerenie cuvântul lui Dumnezeu sunt luminaţi de Duhul Sfânt şi Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu.
Dumnezeu ni se descoperă luminându-ne inima nu pentru a ne satisface curiozitatea ci pentru a ne face să înţelegem iubirea Sa faţă de noi şi slava la care suntem chemaţi: „Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi, şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem” (Efeseni 1, 17-19).
Înţelegerea acestor realităţi trebuie să ne responsabilizeze spre angajarea într-o viaţă duhovnicească, după cum cerem, în continuare, în rugăciune: „Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta.”
Viaţa duhovnicească este o viaţă călăuzită de Duhul Sfânt. Ea presupune eliberarea de poftele trupesti, despătimirea, şi străduinţa de a cunoaşte şi a împlini voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu o descoperim în poruncile sale care trebuie să devină legea vieţii noastre. Păzind poruncile Lui şi făcând cele bine-plăcute Lui orice cerem primim de la El (I Ioan 3, 22). Aşa dar, de Evanghelie trebuie să ne apropiem nu cu o curiozitate sterilă ci cu dorinţa de a afla şi împlini voia lui Dumnezeu faţă de noi exprimată în poruncile Sale.
Rugăciunea se încheie cu reafirmarea credinţei că Hristos este luminarea noastră, potrivit îndemnului Său: „Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 36): „Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor.”
Cât de important ar fi să audă şi credincioşii această rugăciune rostită cu voce tare înainte de fiecare citire a Evangheliei la Sfânta Liturghie şi să înveţe astfel modul în care trebuie să se apropie de Scriptură şi finalitatea studierii ei, pecetluind rugăciunea cu răspunsul Amin!.
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |