Am văzut în articolul precedent că semnificaţia principală a Proscomidiei constă în unirea jertfelor individuale ale credincioşilor, concretizate în darurile de pâine şi vin, în jertfa Bisericii şi recunoaşterea acestei jertfe, prin pregătirea agneţului, ca fiind împărtăşire din jertfa lui Hristos. Ca urmare, alături de tema jertfei Mântuitorului şi în indisolubilă legătură cu aceasta, Proscomidia cuprinde în mod simbolic şi tema Bisericii ca împlinire a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, aşezarea pe Sfântul Disc, în jurul agneţului, a miridelor (părţicelelor) scoase în cinstea Maicii Domnului şi a sfinţilor precum şi spre pomenirea credincioşilor vii şi adormiţi, ne dă o imagine intuitivă deosebit de relevantă a Bisericii - Trupul lui Hristos.
”De faţă a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta”
Mirida Maicii Domnului, mai mare decât celelalte miride, este aşezată în dreapta agneţului arătând înalta demnitate a Sfintei Fecioare potrivit cuvintelor psalmistului repetate de preot: „De faţă a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44,11).
Împărăteasa care stă de-a dreapta lui Dumnezeu este Maica Domnului căci ea L-a născut în chip de negrăit pe Hristos rămânând pururea Fecioară. Ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, este scara ce uneşte cerul cu pământul pe care Iacov a văzut-o în vis (Fac. 28,12) pentru că din ea Dumnezeu a luat firea noastră umană. Acceptând să-L nască pe Hristos, Fecioara Maria S-a făcut primitoare din partea neamului omenesc a mântuirii pe care ne-a adus-o Întruparea Domnului. Făcându-se vrednică de această naştere datorită curăţiei şi smereniei ei ea a fost sfinţită prin sălăsluirea Cuvântului devenind izvor de curăţie şi nestricăciune. Ea este sfântă mai presus decât toţi sfinţii „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, ea este acoperitoarea, apărătoarea, mijlocitoarea şi ajutătoarea credincioşilor.
Maica Domnului îşi uneşte rugăciunile cu ale întregii Biserici
Maica Domnului este făptura aflată în cea mai intimă comuniune cu Hristos înălţând rugăciunile creştinilor la tronul lui Dumnezeu şi Fiul Său. Ca urmare mirida Maicii Domnului este aşezată de-a dreapta agneţului destinat prefacerii în trupul lui Hristos. Scotând această miridă preotul se roagă ca, pentru rugăciunile ei, Dumnezeu să primească jertfa noastră în „jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri”. Agneţul neprefăcut este jertfa Bisericii. „De aceea preotul se roagă ca pentru rugăciunile Maicii Domnului să primească Hristos jertfa comunităţii în jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri, pentru a o preface în jertfa Trupului Său care va include astfel în ea şi jertfa comunităţii”. Maica Domnului îşi uneşte astfel rugăciunile ei cu ale întregii Biserici pentru primirea jertfei în „jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri”, adică în înălţimea spirituală din faţa Tatălui unde a intrat Hristos prin jertfa Sa şi unde rămâne permanent prefăcând în acest trup jertfit şi jertfa de pâine a comunităţii care se apropie şi ea de această supremă înălţare unde se află El în stare de jertfă .
Sfinţii sunt intimii lui Dumnezeu
În stânga agneţului şi la aceeaşi înălţime cu acesta se aşează miridele în cinstea celor nouă cete de sfinţi arătându-se că şi ei se bucură de slava în care se află Domnul cel răstignit şi înviat, dar nu se află în aceeaşi intimitate cu Hristos ca şi Maica Sa.
Sfinţenia constă în „procesul de transfigurare subiectivă a credinciosului prin participarea nemijlocită la viaţa în Hristos”. Sfinţenia presupune jertfă interioară, participarea omului la propria lui mântuire prin eliberarea de patimi. Sfinţenia este un aspect indispensabil al actului mântuirii şi, de aceea, chemarea la sfinţenie este adresată tuturor creştinilor. Sfinţii sunt aceia care au înţeles această chemare şi în măsura în care si-au luat crucea răstignind în ei omul vechi, plin de patimi, păcate şi necurăţie, ei participă şi la slava lui Hristos cel Înviat. „Făcându-se părtaşi Patimii lui Hristos prin martiriu, asceză, lacrimi şi practicarea virtuţilor evanghelice, sfinţii au învins moartea cu El. Ei sunt de acum vii în Dumnezeu pentru că Hristos S-a sălăsluit în ei”. Sfinţii sunt intimii lui Dumnezeu, mădulare de cinste ale Trupului lui Hristos, Biserica. Pentru noi ei sunt un exemplu, o pildă vie a stării la care suntem meniţi să ajungem şi, în acelaşi timp, un sprijin în lupta noastră pentru dobândirea sfinţeniei.
Toţi sfinţii se unesc cu noi în rugăciune la Sfânta Liturghie
La Proscomidie scoatem miride în cinstea sfinţilor mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile hărăzite celor ce-i urmează în sfinţenie. Se scot miride în cinstea a nouă cete de sfinţi, arătând prin aceasta că sfinţenia este accesibilă tuturor categoriilor de credincioşi şi, de asemenea, că toţi sfinţii se unesc cu noi în rugăciune la Sfânta Liturghie. Potrivit majoritătii Liturghierelor româneşti şi slave cele nouă cete de sfinţii sunt: Sfântul Ioan Botezătorul, proorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii şi muceniţele, cuvioşii şi cuvioasele (monahii), doctorii fără de arginţi (mari binefăcători), Sfinţii Ioachim şi Ana împreună cu sfinţii zilei şi cu toţi sfinţii şi sfântul autor al Liturghiei (Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare). În ceea ce priveşte sfinţii pomeniţi nominal în cadrul acestor cete există diferenţe de la o Biserică locală la alta, potrivit cinstei deosebite de care se bucură anumiţi sfinţi într-un loc sau altul.
Problema pomenirii sfinţilor îngeri
Principala deosebire constă însă în faptul că Liturghierele greceşti, manuscrise vechi precum şi unele Liturghiere slave prevăd ca prima miridă să se scoată în cinstea Sfinţilor Mihail şi Gavriil şi a tuturor puterilor îngereşti, Sfântul Ioan Botezătorul fiind pomenit la a doua miridă, în ceata proorocilor. Liturghierul românesc din 1937 introduce şi la noi această practică însă în ediţiile ulterioare se renunţă la ea.
Problema pomenirii sfinţilor îngeri nu este de mică importanţă în contextul simbolismului eclesiologic al Proscomidiei. Aşezarea miridei îngerilor în stânga agneţului împreună cu celelalte cete de sfinţi scoate în evidenţă faptul că Biserica este „unirea a tot ce există”, „eu-ul rugăciunii tuturor fiinţelor conştiente: pământeni, îngeri şi sfinţi”. Avem astfel pe Sfântul Disc imaginea Bisericii cereşti şi pământeşti unită în rugăciune în Hristos.
Încercarea de a respinge pomenirea îngerilor pe motivul că aceştia nu ar fi mădulare ale Bisericii sau că nu s-ar fi împărtăşit de roadele jertfei lui Hristos nu este întemeiată.
Sfântul Simeon al Tesalonicului justifică această practică arătând că îngerii „au fost slujitori ai misterului întrupării, sunt una cu noi şi o Biserică suntem, ei doresc a se închina în faţa Tainelor Bisericii luând şi ei dintr-aceasta o sporire a slavei, ne sunt păzitori şi mijlocitori faţă de Dumnezeu”. Părintele D. Stăniloaie susţine de asemenea că este potrivit a fi pomeniţi şi sfinţii îngeri deoarece „toată Biserica din cer e slăvită în prefacerea euharistică [...]. Într-un fel spiritual toţi cei din ceruri se împărtăşesc şi mai mult de Hristos; prin Sfânta Liturghie se realizează o şi mai mare unire a celor cereşti şi a celor pământeşti”.
Având în vedere considerentele de mai sus credem că ar fi oportună revenirea la practica scoaterii primei miride în cinstea îngerilor.
Unitatea Bisericii cereşti şi a celei pământeşti în Hristos
În concluzie putem spune că pomenirea Maicii Domnului şi a sfinţilor la Proscomidie scoate în evidenţă unitatea Bisericii cereşti şi a celei pământeşti în Hristos precum şi faptul că împărtăşirea credincioşilor de El în Euhariştie şi în orice Taină, nu se înfăptuieşte decât în prezenţa rugătoare şi plină de bucurie conştientă a întregii Biserici din ceruri.
Pr. Florin Botezan
| Înapoi | Sus |