|
|
veghere
(lat. vigilia,-ae = slujbe de noapte, veghere) sau priveghere, priveghiare, priveghiu slujbe de noapte (gr. ἀγρυπνίαε agripniae)
care, în primele veacuri creştine, se ţineau de toţi credincioşii. Azi, la catolici, se ţin spre seară (şi sunt în tot anul numai patru vigiliae numite maiores). În Biserica Ortodoxă, aceste vigiliae se ţin în toate mănăstirile şi, la unele biserici, în ajunul sărbătorilor sau zilelor sfinţilor cu priveghere. Ele încep seara şi ţin până în zori când se cântă: Mărire Şie, Celui ce ne-ai dat nouă lumina. În bisericile de mir, aceste privegheri se ţin rar şi nu durează toată noaptea. Ele se numesc obişnuit privigheri (de la lat. pervigilare) care are înţeles mai larg decât vigiliae, înţelegând veghere de toată noaptea. În sec. IV, asemenea privegheri se făceau la Ierusalim, aşa cum ne relatează peregrina Egeria (Itinerarum Egeriae) unde, la Biserica învierii, pelerinii şi călugării stăteau la priveghere până se făcea ziuă zicând cântări şi antifoane, până dimineaţa. Din cuvântul pervigilium provine în româneşte priveghere care a dat priveghiu, acesta cu înţeles laic, şi care înseamnă a sta toată noaptea lângă cel răposat (a veghea, a păzi mortul). Cuvântul veghere, din sec. IV, cu înţelesul bisericesc de priveghere noaptea la rugăciune, în biserică (vigiliae), s-a pierdut în lb. română, fiind înlocuit în unele texte vechi cu pază (în Psaltirea Şcheiană) sau evlavie (la Dosoftei). Cuvântul priveghere are înţeles de: slujbă bisericească de noapte; veghere de noapte, pază. Forma priveghiu înseamnă vegherea, paza mortului în casă. Sensul de priveghere, ca slujbă bisericească, a fost înlocuit, prin influenţă slavonă, de cuvântul denie (în textele maramureşene şi la Coresi), care a rămas însă cu acelaşi înţeles de slujbă bisericească de noapte, potrivit textului de la Matei (26,41): privegheaţi şi vă rugaţi, ca şi în tot Noul Testament, unde se vorbeşte de petrecerea nopţii în rugăciune; cu acelaşi sens e folosit în vechile cărţi de slujbă: Sfinţii cei cu bdenie (Octoihul românesc, Râmnic, 1742); topindu-şi trupul cu truda şi ruga şi în bdenie (Dosoftei, Vieţile Sfinţilor), fenomen observat în toate cărţile de slujbă din sec. XVIII (Antologhion, Râmnic, 1737; Antologhion, Iaşi, 1753; Antologhion, Bucureşti, 1766 şi Râmnic, 1786 ş.a.). Începând din sec. XIX, cuvântul bdenie (denie) este treptat înlăturat şi înlocuit cu vechiul priveghere (Octoih, Buda, 1811; în Octoih, Râmnic, f. 415 r. se explică termenul: când este a se face «bdenie», adecă priveghere de toată noaptea, spre ziua Duminicii). În Tipicul cel Mare (Iaşi, 1816), tradus din lb. rusă, nu se mai întâlneşte bdenie, ci numai priveghiere: pentru sfântul ce are priveghiere; în cărţile de Tipic din sec. XIX, prohodul Domnului care se cântă seara, în Vinerea Mare, la priveghere, apare cu acest termen şi nu denie. Credincioşii care cer preoţilor să le citească rugăciunile de seară, le cer priveghiere şi nu admit, pentru aceste slujbe, denumirea de litie şi acatist. Cărţile de Tipic de azi şi Calendarele bisericeşti folosesc cuvântul denie în loc de priveghere pentru slujbele din Săptămâna Mare, a Postului Paştelui. În multe părţi ale ţării, poporul a păstrat termenul de priveghere (pentru denie) şi mergând la slujba de seară duc în mână lumânări, care în multe părţi se numesc priveghetoare. Forma acestor lumânări este adesea ca o turtă, ca un colac de lumânare răsucită. Pe măsură ce arde ea se desface ca aţa de pe un mosor. Această priveghietoare (lumânare de priveghere) se aprinde la prohod, în noaptea de Paşti, şi a doua zi de Paşti, la Sf. Gheorghe şi la alte zile mari, precum şi când fulgeră şi trăzneşte (numele de priveghetoare s-a dat păsării care cântă numai noaptea). În literatura patristică, scriitorul creştin Niceta de Remesiana (episcop în a doua jumătate a sec. IV în cetatea Remesiana din provincia Dacia Mediteraneea, cu capitala la Sardica (Sofia de azi), autorul imnului Te Deum laudamus şi a altor numeroase imne, a scris şi lucrarea De vigiliis (Despre priveghieri), în care vorbeşte despre anumite slujbe liturgice introduse în cult şi care se ţineau noaptea, mai ales sâmbăta şi duminica, numite de el Sanctis vigiliis, şi care constau în psalmi, paremii, rugăciuni, cântări şi citiri din Sf. Scriptură. El argumentează necesitatea vegherilor cu citate din Sf. Scriptură (Isaia 26, 9; La miezul nopţii m-am sculat ca să Te laud pe Tine pentru judecăţile dreptăţii Tale Ps. 119,62). Iisus îndeamnă la priveghere (Parabola celor 10 fecioare): Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită; Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel vorbesc şi practică aceste rugăciuni de noapte (cum aflăm din Fapte despre Eutihie, care a căzut de pe o fereastră, în miezul nopţii, în timpul unor asemenea privegheri). Aceste privegheri să se facă, zice Niceta, şi cu inima, şi pregătirea să se facă prin post şi rugăciune, căci ele sunt o slujbă divină, pieptul veghetorilor să fie deschis lui Hristos şi închis diavolului. În cuvântarea sa De psalmodiae bono (Despre folosul cântării) care este urmarea cuvântării De vigiliis, Niceta arată tipicul (rânduiala) privegherilor: citire, cântare din psalmi, paremii (proverbele lui Solomon) şi rugăciuni (aşa cum se fac privigherile şi azi) (N. Popescu De la priveghi la privighetoare).
|