(de la slv. veceru = seară; gr. ἐσπερινός — esperinos = vecernie, de la gr. ἑσπέρα, ἡ — espera = seară; echivalentul latin este vespera sau vesperina collecta = rugăciune de seară, de unde şi termenul românesc vesperina)

— slujbă de seară; este prima dintre cele şapte Laude bisericeşti, cu care se începe serviciul divin public al fiecărei zile liturgice. În unele regiuni se spune şi Serare. După rânduiala din Tipic, timpul săvârşirii Vecerniei este ceasul al zecelea din zi, adică aproximativ ora patru (după amiaza) înainte de lăsarea serii, iarna, iar vara, pe la orele 17-18. În mănăstiri, la sărbătorile cu Priveghere (în ajunul praznicelor împărăteşti şi a sfinţilor mai importanţi) şi sâmbăta seara, Vecernia se face după apusul soarelui, fiind urmată de Litie şi Utrenie. În mod excepţional, Vecernia se face şi dimineaţa, în următoarele zile: în Duminica Rusaliilor îndată după Liturghie, pentru luni (Vecernia pentru lunea Rusaliilor), în Vinerea Patimilor, şi de câte ori se uneşte cu una din cele trei Liturghii: a Sf. Grigorie Dialogul (în toate miercurile şi vinerile din Păresimi — Postul Paştilor), a Sf. Vasile cel Mare (în ajunul Crăciunului, al Bobotezei, în Joia şi Sâmbăta Patimilor) şi a Sf. Ioan Gură de Aur (la Bunavestire, când sărbătoarea respectivă cade într-o zi a săptămânii şi nu duminica). Scopul Vecerniei este de a se aduce lui Dumnezeu mulţumire pentru ziua care a trecut, cerând şi ajutorul pentru pacea nopţii ce vine, după cum scrie Sf. Simeon al Tesalonicului: „Cântarea Vecerniei înseamnă că lăudăm pe Făcătorul nostru, că am ajuns la sfârşitul zilei. De aceea mulţumim pentru viaţa noastră, pentru hrană, pentru cugetele, cuvintele şi faptele noastre. Ne rugăm să petrecem noaptea în pace, căci noaptea este ca un simbol al sfârşitului vieţii noastre“.