— este o slujbă religioasă de mulţumire şi de laudă adusă lui Dumnezeu în anumite ocazii festive din viaţa personală sau din viaţa socială a credincioşilor. Este o ierurgie, o slujbă de sfinţire, de origine mai nouă decât celelalte ierurgii săvârşite de Biserică. Se numeşte Tedeum de la un vechi imn latin, care intră în cuprinsul acestei slujbe: Te Deum laudamus... („Pe Tine Dumnezeule, Te lăudăm...“). Tedeumul sau Doxologia se săvârşeşte la anumite date fixe din timpul anului bisericesc: la 1 septembrie, începutul anului bisericesc, la 1 ianuarie, începutul anului civil, la sărbători naţionale, la anumite momente de seamă din viaţa Bisericii (deschiderea şedinţelor Sf. Sinod), a anului şcolar în instituţiile de învăţământ religios şi civil, la inaugurarea unui monument comemorativ, la sfinţirea unui aşezământ de cultură etc. Tedeumul se săvârşeşte în biserică, dar şi în afara ei, la locul cerut de împrejurarea respectivă. Rânduiala slujbei se găseşte într-o carte separată, intitulată Tedeum sau Doxologie. Înainte de partea finală a slujbei se ţine o cuvântare ocazională (comemorativă, festivă sau omagială). Partea finală a slujbei se numeşte Polihroniu (de la gr. πολυ — poly = mult şi gr. χρὸνος — hronos = timp, adică mulţi ani sau îndelungată trăire), format din trei formule de urare (felicitare): întâi pentru conducerea de stat, apoi pentru conducătorii Bisericii şi a treia pentru „tot poporul“. După fiecare formulă, preotul ridică Sf. Cruce şi rosteşte: „Mulţi ani trăiască“ iar cântăreţii (corul, credincioşii) cântă de trei ori „Mulţi ani trăiască!“. Polihroniul este această urare sau felicitare care se adaugă la sfârşitul Liturghiei, constituind o prescurtare a Tedeumului, când acesta se face în biserică, după Liturghie. La originea Tedeumului stă vechea doxologie, care este imnul de laudă al îngerilor la Naşterea Domnului („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...“) (Luca 2,14), imn ce a intrat în rânduiala serviciilor divine zilnice (mai ales la Vecernie şi Utrenie). Slujba Tedeumului se află în Cartea de Tedeum, care a apărut prima dată în Biserica Ortodoxă Română în secolul trecut, redactată de arhiereul Ghenadie Enăceanu, cu titlul: „Sbornic, Istoria Te-Deumurilor în Biserica creştină şi specialminte în cea română“, în rev. B.O.R., an. VIII (1864). De atunci până azi are numeroase reeditări.