— doctrină formulată de Lev Tolstoi, mare prozator rus (sec. XIX), care, pornind de la doctrina creştină, predică un moralism abstract. Argumentând cu fapte, el critică creştinismul istoric (cu toate luptele lui sângeroase). Creştinismul lui Tolstoi se bazează numai pe învăţătura morală a Mântuitorului; Tolstoi nu recunoaşte şi nu admite doctrina Lui tainică, mistică. Tolstoi nu admitea libertatea omului şi nu vedea rădăcina răului în natura umană, în voinţa lui, ci în conştiinţă. Pentru a birui răul nu e nevoie de ajutorul divin, de harul divin, ci doar de o schimbare a conştiinţei. Pentru Tolstoi, Iisus Hristos nu era Răscumpărătorul şi Mântuitorul, El era doar Marele Învăţător şi Îndrumător al vieţii omului, cel care i-a dat legile şi poruncile morale. Tolstoi considera că astfel era uşor de realizat creştinismul în viaţă, pentru că e mai la îndemână şi mai înţelept să trăieşti potrivit legii morale a dragostei, decât a urii. Creştinismul, zicea Tolstoi, nu s-a realizat în practică din cauza teoretizărilor şi comentariilor teologice, care au căutat să concentreze toată atenţia asupra lui Iisus însuşi, bazând totul pe puterea Lui şi a graţiei divine. Concepând astfel creştinismul, Tolstoi zdruncină toate temeliile Bisericii creştine. El avea dreptate când cerea împlinirea în viaţă, trăirea poruncilor lui Hristos, dar greşea când credea că era uşor de îndeplinit aceasta numai cu ajutorul unei conştiinţe luminate, dar fără ajutorul Mântuitorului şi harul Sf. Duh. Cerând omului acest efort, Tolstoi a lunecat în „maximalismul moral“ (susţinut de secta montanistă care existase în Frigia, în sec. II), pe care n-a avut însă puterea să-1 realizeze el însuşi. Tolstoi acuza de imoralitate societatea pentru că nu renunţa la proprietate, pentru că folosea tehnica modernă, pentru că oamenii mâncau carne, fumau etc. De altfel, aceste principii critice prin care denunţa păcatele şi înfiera caracterul necreştin al societăţii şi al culturii timpului său, le-a predicat Tolstoi la vârsta bătrâneţii, când s-a retras din viaţa socială, aristocratică, în care trăise şi căreia îi aparţinea prin naştere, trăindu-şi ultimii ani în austeritate şi simplitate, alături de ţăranii de pe moşia sa de la Iasnaia Poliana.