(gr. σήμαντρον, τό — simantron; lat. signum, signaculum = instrument cu care se dă semnalul)

— instrument sonor, folosit în bisericile ortodoxe, şi mai ales în mănăstiri, pentru a anunţa începerea slujbelor religioase, începând din sec. IV, după ce creştinismul a devenit o religie liberă, slujbele religioase se anunţau prin clopoţei sau trâmbiţă (ca în Vechiul Testament) şi direct prin bătăi în uşă, cu un ciocan de lemn. În locul acestora a rămas toaca, de lemn sau fier. Toaca este de trei feluri: toaca mică, toaca mare şi tochiţa. Toaca de lemn este formată dintr-un ciocan de lemn şi o scândură, pe care se bate cu ciocanul, după o anumită cadenţă. Toaca mică de lemn este portabilă, spre deosebire de toaca mare şi de tochiţa de fier, care sunt fixate de clopotniţă, ca şi clopotele. Toaca mică de lemn şi tochiţa sunt folosite la bisericile mănăstireşti şi la catedrale. Ea se bate la începutul fiecărei slujbe, într-o singură stare, ocolindu-se biserica seara şi dimineaţa, cu opririle şi închinăciunile cuvenite, în cele patru laturi ale bisericii: întâi se bate în faţa bisericii, apoi în latura de miazăzi, de răsărit, de miazănoapte şi din nou în faţa bisericii (la sărbători, sâmbătă seara şi duminică dimineaţa, la praznice împărăteşti şi la sfinţi cu Polieleu). În noaptea învierii toaca se bate împreună cu clopotele.